Pacturi

Nu multe sunt lucrurile pe care intr-o viata le faci numai si numai pentru tine. Intotdeauna suntem prinsi intr-altii, intotdeauna ne reflectam si tinem cont de altii.

Inaintezi in viata. Dispar din mintea ta copilariile, dispar lucrurile care conteaza pentru tine, dispare o buna parte din prieteni… si, cum scrie in nu stiu de roman tampit, iti legi viata de o alta, a jumatatii tale – cea care ti se ofera sau pe care o gasesti tu – care de cele mai multe ori nici macar nu e cea potrivita, dar pentru care faci sacrificii multe, dar de care te vei satura mai tarziu…

Iti iei lucrurile si, imbatat de parfumul rascolitor al clipelor, o urmezi orbeste intr-o dughena nenorocita, adaptandu-te la obiceiurile altora – obiceiuri care ti se pareau cretine prin excelenta, dar care acum iti lasa impresia ca pot fi frumoase. Uiti cine ai fost si ce pretentii aveai de la tine. Uiti ca te vedeai intr-un pat rotund, intr-o casuta frumoasa acolo unde-ti place tie, uiti ca voiai sa inventezi tu insuti obiceiuri. Uiti. Din cand cand te trezesti si incepi sa privesti in urma. Ti-e dor. Ti-e dor de chipul oamenilor cunoscuti, de locurile in care pana nu de mult te pierdeai si rataceai fara sa-ti pese de ceva anume, ti-e dor de cei pe care-i stii intotdeauna langa tine si, in lipsa de modalitati, pui mana pe telefon si scrii un mesaj, apoi astepti ca tampitul un raspuns.

Mie.. pentru mine sunt tristeti. Oameni tristi. Unii pe langa altii cu sufletele harcea parcea, mascam prin niste zambete imbatranite dureri pe care cu totii le intelegem. Momentele in care suntem cu inimile frante sunt de un infinitde ori mai multe decat cele in care inima noastra e fericita. In fond, chiar si atunci cand inima canta, adevarata simfonie este urletul din noi.

Vreau sa fac numai ce imi place. Sa nu ma mai grabesc si sa nu ma mai sacrific pentru nimeni. Sa-mi dau mie tot ce consider ca merit. O raza de soare, un rasarit, un amurg – lucruri care trec in fiecare zi pe langa noi, dar pe care nu avem niciodata timp sa le observam. Suntem prea ocupati cu cacaturile. Atat de ocupati incat nu avem habar ca exista posibilitatea sa nu le mai vezi niciodata. Totul a fost programat pentru a trece repede. Eterne nu sunt nici macar amintirile noastre. Sa fac doar ce imi place. Sa merg la teatru, sa cunosc noi orase, sa ascult scoicile, marea, libertatea. Sa merg in 307-le meu cu muzica la maximum, sa cobor geamurile si sa urlu ca nebunul cand Freddie striga I want it all.. I want it all.. And I want it nooooowwww. Sa-mi aprind o tigara numai daca clipa o cere. Sa citesc numai ceea ce simt ca ma mangaie. Sa imbrac o camasa, sa beau un vin bun – lucruri pe care de cele mai multe ori nu le fac pentru ca sunt, cum am zis, reflectat in altii, iar faptele mele ar putea rani, sau deranja, jena – alte persoane. Sa plec de la munca la orice ora am chef, sa-i trantesc usa in nas grasului care ma intreaba de ce pleci acasa la ora asta, sa umblu descult pe nisipuri mediteraneene si sa-mi port iubirea acolo unde simt eu, in obiceiurile mele. Nu ploua, mi-as dori sa ploua. E doar ger. Si gerul tine oamenii in casa. Marile orase sunt insa pline de suflete care habar n-au propriile lor dureri. Rasare luna, iar eu rad ca un tampit…

Lui Patrick daca-i pui Rihanna si Eminem – I love the way you lie, isi ridica buza de jos si pune botic. Inceputul melodiei e atat de trist pentru Patrick incat incepe sa planga instantaneu. E atat de ciudat, el nu prea are ce sa simta dar este un plans fantastic,un plans frumos ca un cristal, ca o stea… Asa ca o sa plang intr-o noapte fara intrerupere si o sa adorm imbracat – you ever love somebody so much…

Explore posts in the same categories: Povestiri