dragoste la closet

Limba mea ii mangaia fesele. Treceam dintr-o parte in alta, cuceream fiecare petec de piele si lustruiam cu o finete care pe slabuta mea prietena o facea sa geama. Ii placea la nebunie sa-mi arate fundul ei celest, sa ma lase sa ma joc cu el, sa-l sarut, sa-l frec, sa-l domin, iar eu ma conformam ca un slujitor al inaltelor curti imparatesti si faceam absolut tot ce-mi ordona fofoloanca aia mica. Avea picioare frumoase, protejate de tot felul de creme si uleiuri frantuzesti cu care imi spunea ca-si hidrateaza pielea si pe care le purta in permanenta in geanta. Asa incepe orice idila, cu o crema, cu un masaj mai tandru decat celelalte si pe care il oferi cu propria erectie, sarutand lasciv cu penisul fiecare traseu de vena in parte, fiecare unghi.

Ma miscam din ce in ce mai repede, uneori violent, perforand cu limba pe marginea bikinilor, zonele ei intime. Ofta tremurator, dupa care imi prindea parul in palme si ma tragea cu o forta nebuna inauntrul ei, provocandu-ma sa ling mai bine, sa ma straduiesc sa curat incaperi neatinse vreodata, incaperi din pizda ei imperiala pe care ea, cu atata binevointa, mi-o facea cadou. Ramaneam la ea zile in sir, timp in care ne-o trageam ca dementii pe covoare, in baie, pe parchetul laminat din sufragerie, unde de cateva ori avusese orgasm si lasase sa pluteasca feeric aceasta substanta albicioasa, dar mult mai subtire decat sperma in sine. Imi ordona s-o fut salbatic, sa-i dau maciuci in fiecare gaura s-o fut in cur, in gura si la sfarsit sa ma eliberez inauntrul ei, sa infloresc acolo ca un cires. Faceam pauze scurte dupa care ne aruncam ca niste nebuni unul peste celalalt, sarea in bratele mele si-mi cicatriza cu unghiile spatele, iar eu strangandu-i cu putere bucile, o ridicam si o lipeam cu spatele de peret, mod de futai care pur si simplu o facea sa-si iasa din minti. Apoi juisa. Iarasi, iarasi, iarasi.. indelung ca un ecou si cadea franta peste mine ca o avalansa. O lasam sa zaca in propria ei bezna cateva minute, iar eu ma relaxam in balcon cu un dunhill in mana, admirand natura de sus, de la etajul zece. Pentru putin timp eram regele lumii. As fi putut printr-un dezechilibru intamplator sa pun capat tututor cacaturilor de pe lumea asta, imi era atat de veritabil gandul, incat existau secvente in care chiar as fi putut sa-l realizez. Dar n-as fi fost niciodata atat de incomplet. Ma intorceam zbuciumat in camere si-o cautam pe ea, o ridicam si-o scuturam de fulgii din perne, dupa care o asezam frumos pe canapea si-o inveleam cu o patura albastra cu multe stele pe ea. O lasam sa doarma, sa-si odihneasca membrele, sa-si vindece vanataile, sa viseze, sa viseze, sa viseze. Eu nu dormeam niciodata, imi cautam cu strictete cuvinte potrivite cu care sa o infior cand s-ar fi trezit si cu care s-o dezmierd in timpul celuilalt cantec de leagan. Asezam pe foaie portative intregi de silabe si le impatuream intre ele ca un evantai pe care daca l-as fi fluturat as fi dat nastere unei ninsori de sensuri. Nu conta nimic altceva, nu ma interesa nici o alta femeie, nici un alt destin, nu ma vedeam langa altcineva, nici macar nu-mi trecea prin minte. Ea era lumea mea. Acea bucata de timp pe care n-as fi parasit-o in vecii vecilor si langa care as fi stat indiferent de decursul iubirii noastre fara sa ma abat de directie, fara sa trag vreodata de timona vaporului pe care calatoream impreuna.

Era mai mica decat mine cu doi ani, dar cunoscuse atatea locuri incat atunci cand incercam sa-i povestesc din intamplarile sau din cugetarile mele amoroase, imi explica automat din ale ei, mult mai vaste si mai veridice. Ascultam fascinat, modelandu-i firav, orice forma de ignoranta. Si-mi zambea fara incetare, lasandu-ma sa ma delectez cu formele ei apetisante pana cand nu mai aveam eu putere sa ma misc. Facea aceleasi lucruri pentru mine, cateodata ma imbraca si ma lega de pat. Ma trezeam buimac si sumedenia de haine de pe mine ma agasa ca o strangulare, dar o vedeam langa mine, intinsa in acelasi pat si pur si simplu, dintr-o data ma linisteam si ma simteam in siguranta. Stiam ca de acolo ea n-ar fi plecat niciodata, singurul care ar fi putut sa fac asta, eram eu. Doar eu as fi putut sa separ acele iubiri, acele pensule de gravat viitorul. Numai impreuna puteam sa ni-l scriem. Numai amandoi aveam sensuri, ceilalti, oricat de multi si de bogati ar fi fost ei, n-ar fi inteles niciodata. Erau seri in care comunicam numai din priviri, ne faceam unul celuilalt declaratii doar cu trupul, si inventam selenare povesti de dragoste, cu juliete si tristani, cu trubaduri si serenade – toate atat de profund alaturatii constructiei idealurilor noastre. Si ne-o trageam iarasi ca dementii, printre sticle de vin si sampanie, ne-o tragem fara sa ne pese de dumnezei si de temnite negre, de gardurile inalte sau de vecinii artagosi de palier care ne bateau in permanenta in usa si de care strigatele carora ne durea fix in pula. Privirile noastre evitau orice tip din exterior, liftul ramanea la fel de rece ca o bucata de marmura si oriunde paseam, oriunde mergeam, eram in aceeasi fermecatoare pozitie, mana in mana, buza in buza.

E distrugatoare dragostea. Patosul nostru exista acolo pentru ca noi ii confectionasem un camin, un pat in care sa locuiasca si din care sa iasa si sa ne inconjoare cu parfumul lui eucaliptic. Jungla noastra – raiul nostru. Si cat de frumoasa era cand imi cadea in brate si incerca cu stangacia ei adolescentina sa numere stelele de pe ceruri. Ajungeam la numere astronomice, eu nefiind capabil sa urmaresc din acea imensitate mai mult de cateva zeci, dupa care strangeam din ochi puternic, doborand de cosmos ca de stralucirea soarelui  si ma aruncam demonic in pat, invelindu-ma repede pentru a-i da prilej sa-mi mai ofere o clipa. Si inca una. Si inca una…

Nu. Nu as fi plecat niciodata, asta e cert. Nu mi-as fi schimbat niciodata destinul. Dar siguranta mea ca numai eu o pot face a fost o iluzie nefericita. O falsa parere din partea unui leu. Cat de mult am suferit cand am simtit-o stearsa, intoarsa la mine dupa o partida nenorocita, nu are rost sa mai spun. Cat de mult mi-a tavalit inimile in acea noapte cand toate explicatiile ei erau: Am fost atrasa de el… nu are rost sa mai spun. Cat de mult imi rupeam buzele si strangeam dintii peste ele nu are rost sa mai spun. Simteam dureri pe care nu le mai simtisem niciodata, dureri care se asezau pe mine din ce in ce mai puternic, mai patimitor. Stateam in aceeasi casa, cu aceleasi libere priviri de la etajul zece, dar ea nu mai era acolo in fiecare noapte, pleca, venea din ce in ce mai rar. Deciziile erau grele, insuportabile, iar ea continua sa lipseasca, sa nu vina. Singur priveam de sus lumile furnicilor. Soarele ardea ca un tampit in dupa-amiezele de vara eterna si ma lasa sa ma privesc in oglinda palid ca niciodata, sters. Pentru mine se rupsese totul. Nu era nici o diferenta daca toti ceilalti m-ar fi crezut mort. Privirile vecinilor de palier ma compatimeau. Citeam atat de multe in tristetea lor comuna incat nu realizam ca toate acele sentimente vin pentru mine, pentru ceea ce devenisem intre timp. Locul de pelerinaj al unei femei. Eu ca o epava. Si nu era aceeasi de la Costinesti. Ma inscriptionasem sub piele, aveam numele ei pictat pe irisi, cum as fi supravietuit afara? Durea al dracului de tare totul… Obligat sa coexist pe acelasi pamant cu ea, obligat sa stau la distanta. Toate chemarile inapoi erau desarte. Unele ganduri imi sugerau sa-mi iau talpasita, pentru ca, si daca s-ar fi intors, mi-ar fi fost imposibil sa iert si sa uit.

Cum se schimba verdele in negru fara sa simti, fara sa stii. Cum uneori infernul e singurul loc in care te mai poti simti bine. Cum toate rafalele de nisip lasa in urma aceleasi umbre ticaloase. Intr-o seara m-am ridicat din asternuturi. Era tarziu, dar cald, iar perdelele mangaiate acum de limba vantului separata in doua ca cea a unui sarpe. Hainele erau impachetate. Am izbucnit in plans. Am plans ca un tembel fara sa-mi pese de altceva. Ultime priviri in care-mi luam la revedere de la totul. Venise vremea.. Mi-am aprins o tigara si am inaintat ca un robot. Acel automatism ma tinuse in viata, acel scut format dupa o rana nevindecabila. Iar ea statea inaintea mea dreapta ca un plop. Nu o mai vazusem asa de frumoasa, isi schimbase pana si felul in care se machia.

–    Probabil ca asa e mai bine….

Apoi am tacut. Iar ea a inceput sa planga. Imi aruncase toata dragostea la closet. Nu o sa uit privirea ei cum nu o sa uit nici primul sarut. Dar acolo, in ochii ei am vazut ca ingerul ii moare. Nici eu nu realizam ca plec. A fost un oftat scurt, urmat de un sarut clandestin, ca intre doi straini care au impartit un pat intr-o vreme. Doi colegi de apartament, doua linii paralele. Am iesit repede si m-am pierdut pe strazi. Fara noima, fara ganduri, m-am intors de unde plecasem cand am intalnit-o pe ea, dar locurile alea nu mai existau. Lipsisem mult de-afara. Tin minte banca pe care m-am intins, trec destul de des pe langa ea si de fiecare data ma opresc sa-i las un suvenir… ba o bancnota infoliata sub stativul ei galben, ba o moneda magnetizata, ba un sarut…  Iar astazi am gasit acolo niste versuri:

“ Ca-mi sangerea trupul, ca-ntruna delirez
Si daca merg un metru – si-n suflet sangerez”….

M-a sunat de multe ori. Mi-a trimis multe mesaje, multe sarutari, multe chemari. Si probabil era sincera. Dar asta nu mai conteaza… Dragostea moare si traim noi, muistii. Dragostea se duce si ramanem noi, falsii, absentii, efemerii…

Reclame
Explore posts in the same categories: Prin paduri intunecate

6 comentarii pe “dragoste la closet”

  1. alina Says:

    sublim…

  2. The Goddess Says:

    Mi-ai atras atenția prin felul de a scrie, voi mai reveni 😉

  3. nobody Says:

    frumoasa poveste,pacat ca finalul este trist.dar stii ce se spune,se intoarce roata! poate si tu ai despartit cupluri!e greu sa fi chiar si leu!

  4. isaxx Says:

    Stii ce ma oftica cel mai mult???Ca barbatii sufera cu intensitate poate mai mare decat noi femeile, dar majoritatea din ei nu se exteriorizeaza…Parerea mea este insa ca cei din a doua categorie sunt mai „non-barbati” decat ceilalti…

  5. Symphonie Says:

    nimic nu e mai sublim decat sa te regasesti mereu in zile si nopti lungi de dragoste, in care sa-ti creezi o realitate atat de frumoasa, incat sa nu-ti dai seama ca, odata iesit din odaia iubirii, te izbesti de tampeniile lumii… nimic nu e mai dureros ca atunci cand aceste tampenii distrug odaia, mai intai prin fisuri marunte si, in final, lasand doar urme de pereti…

  6. Luminita Says:

    Foarte frumos! Sunt profund impresionata de felul tau de a scrie !


Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s


%d blogeri au apreciat asta: