Si baby a fost Baby

Sa mergem, mi-am spus. Sa mergem, sa lasam bruneta asta sa ajunga in rai. O sa ajungi in rai, iubirea mea. Tu vei avea oportunitatea, rara ocazie, sansa sa cunosti paradisul. Tu n-o sa speli diavolii pe picioare, o sa te plimbi in parcuri cu artari si plopi inalti cat zgarie norii.. Ma intreb, daca totul are continuitate, raiul in sine ar trebui sa aiba un alt rai inauntrul cerului propriu, nu-i asa? Dumnezeu sa se roage la Dumnezeu in fiecare seara cand e parasit de femeie. Dumnezeu sa scrie biletele de dragoste in nori Cumulus, albi ca vata. Si femeia sa fie plimbata deasupra lor de briza din lume in lume, din pamant in strafunduri, din pamant tocmai in pamant.

Ce preferi, baby, laguna himerica a unui nebun intamplator sau aparatul de facut bani al unui prolific om de afaceri? Ori pula imensa a celui mai desavarsit amant? Ce intrebari tembele. Uneori pun atat de mult suflet in intrebari, incat am impresia ca sunt totalmente lipsit de ratiune si sens. Adica am innebunit pur si simplu. Nebun nebun nebun. Sublimitat cerebral. Diliu. Dar pana si nebunia este doar o nefericita consecinta. Cei mai mari oameni din univers au fost nebuni. Eminescu, Miller, Poe…

Sunt singur. Mi-am speriat amantele intre timp. Mi-am alungat ingerii cu parfum de pus tarfele cu cracii-n sus. Cu fesele-n sus. Cica exista undeva un bordel in care daca intri si te abtii, adica esti indiferent cu bucatile alea extraterestre, nu futi la ele pana le indoi, pana le sar capacele-n sus, esti platit regeste. Totul sta in ambitia si forta ta proprie. Abstinenta invocata de popi. Daca ramai statuizat langa nimfele fardate cu praf de heruvim, machiate cu esente de abanos si diamant slefuit, devii milionar. Rad. O sa scriu o carte despre locul ala. Si titlul va fi Spitalul celor mai sanatosi oameni din lume…

Ma gandesc sa o intind in strainatate, aici s-a cam dus pe pula totul. Dar nu in cacaturi d-astea europene, gen Roma Paris Madrid – unde i-au dus pana si pe taranii aia de la nora pentru mama sa se faca de rusine in stil national, nu. Ma gandesc sa plec si sa ma izolez undeva-n Mexic. Sau in Congo. In India. In aglomeratii si suburbii interesante de unde sa-mi aleg o vagaboanda de 38 40 de ani, extrafututa, nascuta si crescuta pe maidanele saracacioase mexicane, s-o iau de nevasta si s-o fut pana moare. Pana murim amandoi. Doar noi doi, intr-o lume albastra. Intr-o lume in care nu exista cacati umflati cu etnobotanice. Generatia asta de doua parale care ne inconjoara si ne forteaza sa ne alaturam curentului. Pula. A trecut si vara asta la fel de trist cu am inceput. Cand lucrurile merg prost…

Niste tampenii. La fel si modul prin care am parasit viata din televiziune. La fel si cel prin care am renuntat la politica. Chiar si cel prin care am devenit om al garii. Din print in broscoi. Uneori ma simt ridicol. Alteori doar uman. Sau extaziat. De cele mai multe ori m-am cufundat in muzica. Am traversat orasul fredonand cantece de noapte. Uitasem cat e de relaxant aerul nocturn, cat de reflectorizant, ca o oglinda pentru suflet. De pe malurile lacului catedrala si manastirea se vedeau, paradoxal, ca doua mari flacari din infern. Portile iadului. Portile care fac legatura dintre trup si suflet, credincios si malefic. Oameni care cred in viata de apoi, dar care in realitate fac umbra pamantului degeaba. Dragostea, dragostea, singurul lucru pentru care mai merita sa risti sau sa traiesti s-a transformat intr-o femeie cu pelerina invizibila asemenea celei din harry potter si care, in loc sa protejeze, dezveleste oase moarte.

Cele mai pure si mai virgine clipe mi le traiesc singur. Nu stiu daca in imensitatea asta colosala, in acest cosmos ingrozitor de lung exista un suflet care sa impartaseasca acelasi sentiment. Imi tin companie in fiecare noapte. Si-mi vorbesc. Cad si cateodata imi torn un Jack. Doar ca sa uit de destin. Moartea unei secunde intru nasterea alteia. Beatitudine si lesin. Ca o ploaie de toamna, lunga si surdo-muta. Ma simt supus. Cand ploua obisnuiesc sa ratacesc fara tinta. Petrec minute-n sir inaintea vitrinelor verzi, dantelate si cochete, dupa care intru intr-un local drag mie si ma asez la care, in urma cu un million de ani imi scriam primele versuri. Tot acolo am cunoscut-o pe baby. Dar ea nu mai stie. Sau poate nici n-a stiut vreodata. Si ma invadeaza pana-n pantec sentimente de vina. De culpa. De tradare. De uitare. De despartire. Intr-una din zile am intalnit-o acolo pe Kate, o americanca nationalizata, sef de promotie la nu stiu ce campanie tampita de la Oriflame. Venise in Romania pentru Richard, barbatul ei, mare locotent la o baza americana din imprejurimile Constantei. Kate, femeia cu ochi galbeni ca piersica. Au trecut sase ani de atunci. Era momentul in care Basescu negocia eliberarea romanilor din Irak. Daca imi aduc bine aminte la televizor incepea o emisiune tembela, moderata de Andrei Gheorghe, unul dintre cei mai mare cretini contemporani. Kate parea prinsa in subiect. Avea o oarecare firava legatura cu sotul ei. Mai tarziu avea sa-mi marturiseasca ca l-a iubit extrem de mult, dar odata cu scurgerea anilor, sentimentele s-au destramat. Marea mea drama este ca exista in viata timp in care fiecare femeie este fidela mie la suta. Fidela fidela fidela. Loiala aceluiasi barbat. Unul singur. Ce anume constrange minunata faptura sa blocheze accesul la nemurire? Iubirea?Banii? Iubirea este atat de inselatoare incat poti fi indragostit de doua persoane diametral opuse, perfect distinct. Necesitatea unei vieti in doi baricadata suparator sub durerosul : o sa divortam. Pretul tineretii. Pedeapsa. Atunci cand intervine nefericirea si intotdeauna se gasesc locuri de refugiu. Iar pentru o doamna, un loc de refugiu inseamna intotdeauna casa altui barbat. Exact acolo, cel mai indepartat loc de pe planeta, singurul loc unde n-ar trebui sa fie, exact acolo se creeaza locul de refugiu. Si de ce fidelitatea de dinainte? Vrei sa zica lumea ca-s curva?? Aceste cuvinte au fost rostite de sora celui mai bun prieten al meu in momentul in care cineva, altcineva, nu sotul ei, o invitase in oras. Peste vreo doi ani o ardea din pula-n pula pe marile bulevarde din Bucuresti. O stiau toti barmanii, toti taximetristii, pana si cersetorii. Dar momentul de fidelitate a existat candva.

Eu am evitat femeile oneste. Mi-au displacut intotdeauna. Dificil de intretinut, dificil de starnit, m-au ranit intotdeauna cu ignoranta lor deranjanta, cu tonusul pueril de superioritate, cu falsa credinta ca un minut inseamna eternitate. Fidele. Sa  iubesti pe cineva despre care nu stii daca iti impartaseste si-ti admira gestul. Mie mi-au placut femeile cu coaie. Femeile obraznice, leoaicele, panterele. Cele care aveau curajul sa stea drepte cand celelalte se aplecau cocosate de cureaua din piele a vreunui turc sau mai rau, albanez nenorocit. Cand am cunoscut-o pe Kate, era cea mai credincioasa femeie din lume. Supusa ca un animal domestic. Care da din coada cand stapanul ii arunca o privire. Care exulta la resturi. Dar care iubeste fara sa ceara nimic in schimb. Neconditionat. Treptat efectul dragostei a trecut. Intr-adevat,  au fost suficiente clipe cand orice i-as fi zis o deranja, o facea sa se simta stanjenita, nelinistita, dar si clipe in care sarea pur si simplu pe mine ori imi scotea puloiul din pantaloni si-l lua neintarziat in gura. Vezi, draga baby, toate clipele trec. Eu le notez pe fila tineretii, le notez si am grija de ele pana se vor inalta in uitare ca Iisus la ceruri. Pripita nevoie de perpetuare a speciei. Omul pe cale de disparitie. Ne-am tras-o de zeci de ori, apoi, la sfarsit, cand ramanea tolanita in bratele mele, prinsa de mine ca un pui de cangur de marsupiu incepea sa-mi povesteasca despre Richard al ei. Erau secundele in care ma lovea in plina figura, ma dezechilibra si ma trimitea la podea. Aruncam de buna voie prosopul si ma tiram in dus crezand ca apa o sa ma curete de pacate.

Ultima oara am condus-o la tren. Era inlacrimata. Plansese mult. Se intorcea in Sua. Richard fusese trimis in Afganistan si murise acolo ca un martir. Al ei. Isi cerea continuu scuze pentru comportamentul ei deplasat, pentru ca ne-am tras-o ca dilii, ca nebunii. Kate futareata pleca si n-aveam sa o mai vad niciodata. Desigur, aceste lucruri le-am gandit atunci cand pana si ochii mei incepusera sa lacrimeze. In realitate plecarea ei era o minciuna. Dupa doua saptamani m-a sunat sa-mi spuna ca a cunoscut un tip in Bucuresti, un roman specializat in motoare si cu care o sa se casatoreasca si o sa aiba multi copii. Am zambit si pana sa ma dezmeticesc ii urasem felicitarile de rigoare. Fireste ca mi-a parut rau. De fiecare daca cand pierd un inger imi pare rau. Pentru ca ingerii nu se mai intorc niciodata.

Noapte. Te iubesc, baby. Chiar daca nu o sa ne mai vedem niciodata…

Explore posts in the same categories: Prin paduri intunecate