Traiasca

Astazi  am dat la o parte realitatea. Am intors pagina si cu ea odata mi-am intors si mie privirile. M-am plimbat pe faleza ascultand zbuciumul ticalos al toamnei. Mi s-a parut ca toate au un rost si toate sunt asa cum trebuie sa se intample, mai mult sau mai putin diferite fata de cum credeam eu ca vor fi. Nici macar n-am mai avut acea dorinta acuta si absoluta de mare, de ocean, ba dimpotriva as fi dat orice sa fiu macar pentru cateva secunde in jungla, departe de orice fel de tentatii, departe de civilizatie, de masini, de coca-cola… Acolo as fi putut sa vad animalele… Sunt momente in viata cand oamenii dimprejurul nostru le intrec in brutalitate, dar asta este o cu totul alta poveste.
As vrea sa ninga. Sa-mi aprind focul intr-o camera, oricare ar fi ea si sa-mi beau acolo paharul de Jack. Sa citesc.. da.. cu siguranta as vrea sa citesc. Sa-l citesc pe Miller. Si pe Nichita. Si Ema!! Cum sa-l uit pe Ema? E straniu sa-mi doresc ceva atat de inconsistent si totusi atat de colorat. E sinistru. Pentru ca toti ceilalti isi doresc familii. Isi cladesc case inalte, elegante peste care tapiteaza frumos mobiliere moderne. Se reunesc seara la o sticla de vin unde povestesc tot felul de intamplari.. surad, zambesc, iubesc si se inseala… Se petrec atat de multe schimbari, se intorc atatea posibilitati. Unii pleaca, altii vin. Un rondel continuu. Eu nu mai gasesc farmecul unei astfel de vieti. Nu mai gasesc folosul…
In jurul meu lumea traieste. Doar eu sunt mort. Si pot privi prin ei si ei sunt goi. Goi ca niste prapastii. Cu orice ai arunca in ei nu vor fi loviti. Pentru ca nu simt. Ei nu simt. De ce sa arunci in ei? Corect.. nu ca ar avea vreun rost,  dar e frumos sa vezi ca astazi omenirea si-a construit scuturi imprejurul sufletului… Sa-mi fut una, numai eu nu stiu sa construiesc. Sau poate ca pur si simplu n-am vrut. Si atunci am ramas pe afara. Singur pe carare…
Mi-am vazut lacrimile. Una dintre dintre ele mi-a umezit buzele si-am inteles ca departarea e cel mai de rahat lucru existent in universul asta. Sa ne ascundem dincolo de oglinzii, dragii mei si sa lasam dublurile sa traiasca-n locul nostru, noi cei care mai simtim… Poate ele au mai multe sanse!!!
Traiasca!!!

Pentru ca dau totul…

Este o noapte de-a dreptul tembela. Cartierul asta a devenit intre timp locul in care cele mai mari curve din oras se strang pentru a-si etala emancipat – calitatile de logodnica. Aceleasi chipuri ruinate, aceleasi desarte priviri, haine atarnate pe bucati de carne extrafutute, ca niste siroaie de sange. Pana si porumbita aia mica, Delia, s-a adaugat in convoi…  Uneori am impresia ca as putea prinde pizdele astea in palme si as putea scrie cu ele PULA pe ceruri. Oxigenul  s-a infectat cu HIV si, ca printr-o minune, ecouri lautaresti ii canta sfarsitul. Surad numai atunci cand realizez ca fiecare dintre aceste taraturi va ajunge la un moment dat bebelusa cuiva. Fiinta pentru care el va da totul…
Exista pentru fiecare dintre noi o fiinta pentru ca vom da totul. Una singura. Iar ironia sortii ne face principalii comedianti ai vietilor noastre ratate. Noi gasim femei in alte cartiere, in alte orase, din care bineinteles, cream bebelusele noastre, carora le inaintam si le incredintam constient – sufletul pe tava. Tu, ingerul meu, tu care dormi la ora asta tarzie pe un pat alb, in puf de zana si atena, tu esti singurul care nu m-ar trada niciodata. Tu, ingerul meu, tu care te rogi in fiecare seara sa ne intalnim din nou in vise si visuri, tu esti singurul care n-ar uita niciodata… La tine nu o sa renunt nici atunci cand buzele imi vor atarna ca niste liane in bezna eterna. Nu te voi rani nici macar in ganduri, nu te voi judeca, nu te voi acuza, nu te voi arata cu degetul. Tie iti este permis orice, ingerul meu. Numai tu stai si privesti la fel ca mine cerul pe care cateodata, intr-o noapte tembela, niste curve au scris cu stele PULA pe el.
Tu nu faci parte din nici o lume cunoscuta sau necunoscuta, tu esti neinventat inca, dar iti spun inger pentru ca este singurul sens pe care ti-l pot darui. Ingerii nu sunt puri dar se aseaza peste umerii tai si de cele mai multe ori te scot din rahaturi, iar tu ma salvezi pe mine mereu. Tu ma redai, ma construiesti si ma lasi liber. Tie iti place sa zbori in jurul meu, iti place sa te strig pe numele tau celest si sa-ti astern galaxiile la picioare. Cum sa nu te iubesc, cum sa nu fiu numai al tau, al ochilor tai, al mersului tau clandestin?? Cum sa nu-ti apartin numai tie sau cum sa te vand vreodata cand tu esti fiecare glas pe care il simt in timpane, cand tu esti fiecare pas, fiecare debut si fiecare final??
Pentru tine, ingerul meu, pentru tine las aici insemne. Pentru tine ma vindec si ma imbolnavesc in acelasi timp. Pentru tine inventez nasteri si decese, pentru tine ma aflu si pentru tine lipsesc. Cu tine ajung in dormitoare retrase si ma dezbrac de pene si stau langa tine intins, privindu-ma in oglinda… doar ca sa-mi spui ca sunt asa… frumos… ca tine.
Abia cand termin de vorbit cu tine constat ca-n cartier luminile s-au stins. Nici ele, siluetele logodnicelor ratacite nu mai sunt. Pe ceruri nu mai scrie nimic asa ca am mazgalit mare cu o coada de cometa : Te iubesc ingerul meu, in oricare dintre lumi ai fi!!! Si ma arunc linistit pe un pat alb, in puf de zana si atena si stiu, si simt ca sunt singurul care nu te-ar trada niciodata si sunt unicul care nu ti-ar da sa respiri niciodata oxigen infectat cu HIV… Niciodata!!!

Rece

Ascultam impreuna o melodie eterna. Atunci, in acea clipa bolnava, atunci mi-am dat seama ca ea nu gandea la mine. Ca ceea ce transpuneau acele versuri potrivite ca niste manusi pentru povestea noastra, pe ea o ducea in cu totul si cu totul alt loc. Am vazut in privire. E genul de chestie care se simte. Si care nu m-a lasat sa fac nimic, decat sa raman la fel de echidistant. Poate daca as fi fost mai rece…

Urasc sa-mi fac planuri. Mai degraba prefer sa vorbesc despre trecut, despre timpul care este inscriptionat intr-o biblie de perete si din care nu se poate sterge nimic. Exista si in el un viitor, dar e mult prea departe. Exista suflete care nu mai sunt. Oameni despre care nu mai stii nimic. Oameni care au umbrit macar pentru o secunda ceea ce astazi numim frumos: dragostea. Poate daca ar fi fost mai reci…

Tu, iubita mea, tu cea care-mi auzi vocea in fiecare zi si-mi lasi mereu o portita deschisa, pe unde sa intru cand ma intorc beat din terase, tu…. Tu-mi dai certitudinea ca totul trebuie sa mearga inainte. Fireste, ai avut momente cand ti s-au parut numai tampenii. Momente care te-au lasat fara lacrimi. Momente in care ai plans pentru ca n-ai putut sa strangi in tine toate buclele timpului. Si timpul are multe. Prea multe. Dar daca ai fi fost mai rece….

Exista, dintotdeauna, un loc in care nu putem sa ajungem. Un loc pe care nu putem sa-l cucerim. Un loc cand lasam timpul in urma, pentru ca ne e frica de noi insine. Ne e frica taman sa mergem inainte. Ne oprim. Nu mai conteaza ca nu ne plac planurile, le facem. Calculam si luam decizia cea mai proasta. Pur si simplu cea mai proasta. Pentru ca nu putem sa luam decizia buna cand inca nu ne pasa. Poate daca n-am fi mult prea reci….

Leii nu plang

S-au stins luminile intre noi si oricate becuri as aprinde sau oricat de mult te-as cauta cu flacari albastre, tu nu vei mai fi nicaieri. Nu ma intreb de ce, nu am nici un dubiu, daca exista un vinovat, acela sunt eu. Eu, eu, eu…
Mereu, iubirea mea, mereu ti-am vorbit despre drumurile care se contopesc intr-unul singur, despre durerile acestui drum, despre privirile lui, insa nimic din ceea ce am construit pentru el n-a insemnat pentru noi o sosea. Cateodata aud peretii cum suspina si pofta lor de tine, setea lor de sangele tau nu se poate satura alimentandu-se la nesfarsit din iluziile mele. In fiecare zi risipesc amintiri cu tine. Le sterg de pe suflet… sau doar incerc sa fac asta.
Pe unde esti? Raspunde-mi, saptamanile curg. Si nu o fac in felul lor, ci al dracului de molesitor. O ploaie permanenta, mocaneasca si plictisitoare. Nu vreau sa-ti ascund adevaruri, din patul tau privesc acum plictisul. Candva, inainte de tine, am tanjit dupa linistea asta. Astazi as da orice s-aud galagie. Sa-mi las timpanele sa transpire, sa oboseasca. Iubesc sunetul tau…
Ce-ti spun aici, iubito? Tu nu existi. Sau daca o faci, nu cred ca te intereseaza tristetile mele. Si-ti dau dreptate. Cum te-ar putea interesa ruinele unui strain? Ce castig ai avea ascultand spovedaniile unui barbat transformat ulterior intr-un oarecare? Eu ti le soptesc in speranta ca te vei intoarce. Tu le vei citi bucurandu-te ca ai plecat.
Ma intind iarasi peste perne. Nu stiu de ce, dar simt nevoia sa-mi aud gandul. Nu gandul care ma duce la tine, ci cel prin care vei veni inapoi. Astazi m-am simtit mai inutil ca inainte, mai lacom, mai absent. Mi-am cercetat privirile si m-am depistat dependent de reverie. Am aruncat cartile in sertar si am pastrat pentru mai tarziu niste cuvinte. Iar daca te mai iubesc ti le voi prezenta aici, in noua epoca. Ti le voi parcurge aici, pe acelasi trotuar, in aceeasi nemuritoare poveste. Mai tii minte trotuarul? Intre timp, niste idioti l-au desenat in verde. Dar nu ma supar, uneori am senzatia ca te privesc in ochi, sau ca-ti matur pielea… ca ratacesc descult prin sanii tai, coborand usor peste coaste si fese. Ca ating ca o umbra genunchiul care-mi scartaia la ureche si talpile acoperite de sosete negre.
Nu-ti face griji, nu plang. Imi pare rau, dar nu plang. Leii nu plang niciodata, nici macar atunci – cand fara leoaice cauta pantere…. Leii nu plang, nu plang, nu plang. Dar lacrimeaza vesnic.

Fierbinte..

Olivia se imbraca de fiecare data sumar. Are o pizda beton, pe care nu vrea sa o tina inchisa in cufar. O lasa sa respire folosind un proces de fotosinteza imperial. Pe scurt, elibereaza oxigen prin fofoloanca ei fierbinte.
Pizda Oliviei este una vesnic tanara. Un elixir al tineretii vesnice. O capela sixtina a zilelor noastre in care intri ca un ateu si iesi de fiecare data ca un credincios. Pentru ca Olivia stie sa aiba grija de tine. Stie cum sa te tina cu pula sculata toata noaptea, fiindca pentru ea, acest lucru inseamna arta.
In clitorisul  verde ca un mugur de strugure are implantat un pierce de dimensiuni destul de mici – comparativ cu cele care ii sparg sfarcurile ca doua taruse infipte in inima unui vampir. Olivia este un almanah, o encilopedie ale carei pagini nu pot fi citite in intregime, niciodata.
Lucreaza intr-un pub de langa malul marii. Serveste clientii. Si eu sunt unul dintre eternii clienti amorezati de mare. N-am vazut in viata mea nimic mai cast decat pizda Oliviei planand deasupra valurilor in noptile geroase de decembrie. Leviteaza orgasmic. Toate dimensiunile se inchid, uterul se dezvolta, ovarele scot sunete rebele si produc in jur o adevarata simfonie regala in care dirijorul sunt eu si nimeni altul.
Pentru ca Olivia inseamna destin. Inseamna mare. Inseamna cinematograf. Cand cobor valea Belonei cu ea de brat iar toate privirile dimprejur ma vizeaza si ma dusmanesc ca niste veritabile atacuri inamice, am impresia ca hormonii din pizda Oliviei emit radiatii care functioneaza ca un magnet asupra celor cu care se intalnesc.  Este o lume a dreptatii, o lume condusa de-o femeie a carei fofoloanca rasfutata dicteaza, elibereaza, acuza. Pacatele mele sunt infinit mai numeroase decat ale acestei creaturi de weekend, dar imi place sa cred ca odata cu intrarea in ea ca intr-o manastire imi vor fi iertate si pot sa incep o noua viata.
Olivia este o persoana stinghera. Ca si mine. Stam impreuna pe plaja vorbind despre efecte in literatura, despre minciuni literare, filosofii antice si dans. Imi danseaza din buric ca o cadana, acoperita de un voal de matase neagra pe care si-l introduce de mai multe ori intre fese si pe care, la sfarsit, ma pune sa-l sarut ca pe-o icoana. Fireste ca imi place, pentru ca sunt o persoana fara limite. O persoana care nu se poate opri intr-o lume in care dragostea inseamna suicid si durere iar mrejele ei sunt o capcana inventata de oameni. Cum pula mea sa nu-mi placa? Mai ales ca nu ma implic sentimental. Este un pret pe care imi place sa-l platesc, pentru ca se naste in portofel si nu produce nici un neajuns. O clipa pentru eternitate.
Olivia imi mangaie coaiele. Ii plac. O fac sa vibreze, sa isi piarda cunostinta, sa se urce pe pereti. Strange picioarele si ochii ii cerceteaza fundul capului. Degetul meu ii atinge mugurul de cristal din varful clitorisului si Olivia imi capseaza mana. O foloseste pe post de vibrator. O ineaca. O sufoca. O purifica.
Pizda Oliviei este umeda ca o bruma. Ca un cearsaf inmuiat in mir. Se urca peste mine si imi spune o poveste. Ador povestile ei, povesti in care cavaleri pe cai negri exista si eu sunt unul dintre ei, cu suvitile in bataia vantului si-a ploilor, ca un martir.
Ma termin repede. Apoi incepe sa planga. Olivia plange. Eu ma prefac ca nu aud. Crede ca intre noi poate fi ceva mai mult, vrea mai mult. Si eu vreau mai mult, Olivia, dar din pacate vietile noastre nu pot sa-si intersecteze drumurile. Pentru ca al meu a fost deja proscris, iar tu esti abia la inceput. Ai o pizda belea, careai nu poti sa nu-i dai ceea ce cere. Tu trebuie sa o lasi sa traiasca, sa ii gasesti un stapan care sa o poata cuminti. Eu am incercat. Nu pot decat  sa ma eliberez. Sa exploatez. Sa cunosc. Si tu, Olivia, tu pentru mine esti femeia a carei fofoloanca imi iarta pacatele. Esti femeia pe care o iubesc cel mai mult cand vreau sa ma fut. Dar esti femeia pe care o uit cand plec, cand o las. Te uit, Olivia, pentru ca universul a pastrat pentru mine prea multe secrete. Eu trebuie doar sa le localizez. Sunt picioare care ma cheama la ele. Sunt sani.. ochi albastri ca safirul si umezi ca un tsunami. Ei ma striga.. ei ma cauta.. ei ma vor. Iar trupul meu sufera fara ei.  Este incomplet. Sunt incomplet. La fel cum sunt incomplet si fara pizda ta apocaliptica, draga Olivia…

Dulce himera

Am asteptat un raspuns, dulce himera. Nu stiu… am asteptat, de fapt, sa-mi spui orice. Am asteptat, poate, si un refuz. Este irelevant sa vorbesti despre dorinte. Pentru mine toate ar incepe si s-ar termina cu tine. Dar, la ce folos? La ce folos, dulce himera, cand tu esti si vei ramane o bucata de rai pe care nu-mi voi aseza niciodata talpa? Talpa.. nu talpa. Nu te-as strivi niciodata. Talpa nu este cuvantul potrivit. Palma.. nu! Nici palma. Cel mai indicat ar fi sufletul. El.. da.. el. Acel arhanghel care binecuvinteaza si iarta pacatele. Acel fragment. Vorbesc ca un indragostit. Sunt indragostit. Cum de cine?! De tine! de fiecare trasatura care te rastigneste in mine.. De fiecare zambet pe care il oferi. Nu mie.. oricarui trecator care are puterea sa-l smulga. Desigur ca mi-e rau, e tarziu si fara tine am impresia ca ma intunec. Desigur ca altceva nu mai conteaza. Desigur ca am inaintea mea acelasi laptop de la care am incercat sa te sarut si ieri. Imi mangai paharul de Black Label si fumez un Dunhill. A cata oara pe ziua de azi, dulce himera? E totul atat de efervescent. Nu am doza necesara de caldura care sa-mi circule prin vene, prin artere si sa ma indrume sa dorm. Sunt posedat de ingerul sufletul acela albastru care imi spune sa raman, sa-l astept.
Tu.. tu esti e enigma perfecta. Involuntara sintagma. Te rog sa ma crezi, chiar scriu ca un indragostit. Nu stiu cum e sa stii ca cineva te iubeste, dar nu te cunoaste. Perfectiune nu exista. Antineza, oximoron, sau ce mama dracului figura de stil o fi. Sau poate  doar un banal superlativ absolut. Regret cand ating cu lamele degetelor mele, limba romana. Ma doare. E ca si cum cineva s-ar interpune intre mine si tine. Taman intre noi. Nu.. nu-ti scriu mai mult decat imi doresc si decat meriti. La constanta e frig, e zapada. Eu sunt captiv intr-un sicriu. Nu-i nimic, ti-am mai spus, lipsa ta o simt mult mai acut afara, pe strada. Am terminat tigara si am un impuls. Sa-ti trimit un mesaj care sa-ti atinga buzele, sa ti le mangaie ca si cum palmele mele ti-ar mangaia pantecele. E tarziu. De cand ai uitat sa raspunzi s-au fofilat pe aici prea multe clipe si prea multe chipuri. Femei in delir, cucoane cu coc, ochi verzi si niste craci dementiali. dar, doamne, dulce himera, nici una dintre ele, nici una din toate aceste supernove nu poate sa patrunda in spatiul pe care il pastrez inauntrul meu ca pe un altar, pentru tine. Nici una nu esti tu, dulce himera. Nici una nu te poate inlocui. Probabil ca te deranjez, probabil ca nu-mi pasa daca fac asta. Probabil ca nu-ti pasa. Probabil ca nu-mi pasa daca nu-ti pasa. Probabil ca nu-ti pasa daca-mi pasa. Si tot asa, dulce himera.
Tu esti o bomba. O bomba care, odata declansata, explodeaza in mine fara preget. Ma trezesc transpirat, in genunchi, dezorientat. Te caut imprejurul meu. Te caut, Te strig. Nu te gasesc, te caut iar. Te strig. Urlu ca un pescarus. Mi-e dor de tine,dulce himera. Mi-e dor de tine maxim. Cumplit. Spune-mi ceva.. orice. Indeparteaza-ma. Loveste-ma. Arunca-ma. Fa-mi orice. Eu nu sunt aici ca sa iau. eu sunt aici sa-ti ofer,  sa-ti arat. Ca viata este doar o persoana bolnava pe care nu o poti vindeca decat daca dai tot. Sunt invidios pe el. Pe acel el din fotografii. Pe el care e langa tine si pe care palmele tale dumnezeiesti l-au atins, il ating. Sunt invidios pe el si pe tot ce te inconjoara. Invidios.. sunt doar suparat, dulce himera. Trist. Iubesc tristetea pe care mi-o provoci, paradoxal. Nu stiu.. poate e un privilegiu. poate eu sunt de vina. poate…
Important este ca as face orice. As veni oriunde te-ai afla, ti-am mai spus. Sa fiu cu tine in lumea care injura si raneste, in lumea asta in care gripa porcina se vaccineaza pe mangla televizata si promovare conspirativa. Mi-e rau, dulce himera. Atat de rau… atat de rau incat nu stiu unde dracului sa dispar mai curand. In care colt sa ma ascund. E zapada cat gardul la constanta. In fata apartamentului meu, de la fereastra mea privesc un individ  beat mort, intins pe zapada. Si eu sunt beat…. dar eu sunt aici si iti scriu. Poate sunt eu acel de jos si poate el e aici si iti scrie. Ne-am complicat, dulce himera. Tu ma complici, ma innebunesti, ma inunzi. Ma lasi fara aer.. ma acoperi, ma invelesti, ma dezbraci – de haine, de tot. De piele.. de organe. Ma dezbraci pentru ca vrei sa auzi cum imi bate inima direct din suflet. N-am puterea sa incetez aici. Imi doresc sa mai scriu, sa iti scriu. Eu sunt mai mult decat iti poti imagina, in fiecare litera, cuvant sau semn din aceasta pagina. Pierdut printre planete, comete sau meteoriti. Pierdut prin fiecare fir de par frumos coafat, care-ti aluneca pe umeri ca o niagara, ca o cascada. Nu ma lasa, dulce himera. Prinde-ma si nu ma mai lasa sa plec. Am traversat sapte lumi, sapte cohorte  ca sa te descopar. Sa-mi cer sa plec acum mi-ar umple spiritul de sageti veninoase, de cobre, de tarantule si bolnavi de cancer. Te iubesc, dulce himera. Te iubesc al dracului de mult, de profund. Te iubesc ca o lebada. Te iubesc ca un albatros, ca un serafim. Te iubesc ca un demon, ca un lucifer aruncat din rai cu aripi boeme si chip dezintegrat. Te iubesc ca o mumie, ca un mort. Te iubesc ca o vioara, ca un trandafir salbatic. Te iubesc, te iubesc, te iubesc, te iubesc, te iubesc, te iubesc, te iubesc, te iubescccccccccccccccccc….

M-am intors..

M-am intors. E limpede ca-mi doresc sa rescriu povestea noastra, chiar daca, de fiecare data, despre tine vorbesc aceleasi fapte. M-am intors. Astazi, aici, acum – imi doresc sa las in voia sortii amintirile noastre. Sa nu ma mai strivesc prin tamplele lor, sa nu le mai violez realitatea si sa le las sa creasca singure in vartejul gradinii cu flori salbatice, caci de cate ori ma implic, ajung sa regret. De cate ori ma adaug, ajung sa blestem.
M-am intors. Sigur ca n-am uitat niciodata de tine, doar ca m-am retras  pentru a-ti lasa calea libera intru implinirea viselor care nu m-au privit in mod direct. Te-am vazut cautandu-l pe Mos Craciun, te-am vazut cantand colinde, dar ceea ce m-a fascinat in mod excesiv a fost felul in care ti-ai impodobit bradul. Felul in care i-ai vorbit si l-ai ascultat. M-am simtit prea mic in universul asta si, pentru o secunda, am regretat ca nu sunt conifer. Am regretat ca nu peste mine au asezat cu migala, degetele tale, un desen, dar am ramas in umbra pentru ca ador sa am capacitatea sa iti schimb destinul.
M-am intors. Stiu ca dragostea se naste in momentul in care portile negre se deschid. M-am intors sa te iubesc. E ceea ce fac cel mai bine. Cu alte cuvinte, ma atragi ca un magnet. De fiecare data atat de puternic incat nu reusesc sa-mi stapanesc moleculele sa nu porneasca in stoluri – spre tine. M-am intors sa ridic o constructie solida in care sa investesc si timp, si lacrimi, si bani. Adica totul…
Simt cum Atlanticul izvoraste din mine si valurile lui imi curata venele. Ce n-as fi dat ca ultima vreme sa mi-o petrec cu tine. Sa ma asez peste tine ca un vestmant si sa te protejez in noptile reci de decembrie. Nu e nevoie de multe lucruri pentru a face un ceai, dar cand acea ceasta sta intre palmele tale, gustul lui devine unul permanent. Asta pentru ca iti cunosc toate secretele. Pot sa afirm in orice clipa ca sunt persoana care te traieste cel mai bine si mi-ar fi imposibil, crede-ma, sa neglijez vreun aspect. Eu nu stiu sa creez altceva decat povesti, dar povestea pe care o doresc pentru noi e mai frumoasa ca oricare alta. Caminul nostru inseamna, inainte de toate, curajul de-a ne privi reciproc in ochi si de a adminte ca gresim. Esti cel mai desavarsit critic al meu si cel mai mare admirator. Nu vreau sa raman fara vreuna dintre aceste conditii. Nu vreau sa raman fara tine, caci iubesc tot ceea ce te inconjoara si-ti mangaie interiorul.
M-am intors. Nu ca sa-mi termin tigarile in aerul pe care tu, ca un simbol eolian in cureti, ci ca sa le strivesc in sunetul rece si tandru al revederii. Stii bine ca nu-mi doresc sa fiu depedent de altceva in afara de tine. M-am intors acum pentru ca sunt pregatit. Sa renunt. Sa fac orice. Pesemne ca acest lucru defineste amorul si epoca n-are margini.
M-am intors sa-ti scriu o noua biblie. O biblie pe care numai tu o poti intelege. O biblie fara ingeri, pentru ca singurul inger pe care-l pot descrie, esti tu. In lumea noastra nu exista timp sau spatiu. Suntem doar noi, intr-un continuu zbor nebun catre ceruri. Am auzit ca de la inaltime lumea pare mai mare. E ridicol sa crezi in iluzii, dar e o prostie sa le renegi. Astfel ca ma daruiesc, per total, tie. Fara sa-mi pese de ceea ce va urma. Fara sa judec sau sa cer ceva in schimb. M-am intors aici, pentru tine. Iar si iar..

Nu vreau sa pleci…

De fiecare data cand intind mana spre tine mi se pare ca nu o sa mai ajung niciodata inaintea ta. Am obosit sa-mi spun ca esti departe.  Am obosit sa realizez acelasi lucru de fiecare data cand vorbim si, sincer, cred ca e timpul sa ne stabilizam, oarecum, sentimentele. Recunosc, ma infioara mai degraba tacerea sufletelor noastre si nu diferentele de opinie care iau nastere intre noi. Ma infioara tacerea ta si nu, cum mi-ai spus de-atatea ori, faptul ca vorbesti intruna. E timpul sa ne stabilizam sentimentele. Poate ar fi mai bine sa daramam tot ce am construit, sa ne facem alte planuri, sa ridicam alte iluzii si sa o luam optimist, de la capat. Poate ar fi mai bine sa ne luam ramas-bun, sa ne sarutam pentru ultima oara, sa ne lipim spatele de spate si fiecare sa faca primul pas catre o viata fara celalalt. Nu intelegi? Tot ce vreau sa spun este ca orice am face este mai bine ca acum. Nu vreau sa te pierd-ul de astazi, imi suna cunoscut mai degraba datorita faptului ca l-am trait, l-am simtit, nicidecum pentru capacitatea lui de a-mi incatusa sentimentele. Ce straniu imi pare.. ma pregatisem pentru o viata cu tine – nu ca sa renunt la tine.
Stii bine ca imi doresc sa vin, sa raman! Stii bine ca imi doresc sa ascult impreuna cu tine cum ne imbatranesc spiritele. Stii bine ca niciodata nu mi-am dorit sa te las, sa te uit si nici nu cred ca voi putea face asta vreodata. Am invatat sa iti indeplinesc dorintele, chiar daca ele nu-mi aduc nici un folos. Am invatat sa te iubesc fara sa-ti cer nimic in schimb. Am invatat sa-mi doresc sa te vad fericita, chiar daca fericirea ta  ar insemna un altul. Si… chestia care ma doare cel mai tare este ca fara sa vreau, am invatat sa traiesc fara tine. Nu ma intelege gresit, nu sunt indiferent. E ca si cum ceva din mine s-a imunizat. Fireste ca te iubesc la fel de mult, doar ca nu voi fi doborat de plecarea ta. Voi renaste, voi invia si.. curios, tot pe tine te voi cauta! Sunt absurd? Probabil… In lipsa ta, a gandi logic, a spune ceva concret este mai degraba o nebunie decat luciditate.
Te mint, baby! Te mint pentru ca nu stiu cum sa-ti desenez ceea ce port in suflet. Daca intr-un sfarsit te vei hotari sa pleci, voi fi debusolat! Cum mama dracului sa invat sa traiesc fara tine? Pe langa faptul ca n-am fost niciodata in aceasta postura, nici macar atunci cand nu ne cunosteam – caci te simteam in fiecare clipa cu mine, un astfel de lucru nu as putea invata nici dupa infaptuirea lui.
Desigur, sa ne stabilizam sentimentele este o tampenie. Ele sunt stabilizate, cladite, construite si reliefate, noi suntem cei dezechilibrati. Noi si caderile noastre in deriva. Sau ei.. si rolul lor in dragostea noastra. Vreau sa te tin in brate, pentru ca amprenta pe care o lasa peste mine caldura trupului tau, este singurul scut impotriva cumplitului exterior. Este  ceea ce ma adoarme in fiecare noapte si ma trezeste in fiecare dimineata.
Ce se intampla cu noi nu este o poveste. Dragostea noastra a mai trait franturi. S-a clatinat de-atatea ori, a sangerat, a zacut, dar in cele din urma s-a ridicat.. mai frumoasa.. mai increzatoare. Hai sa facem dragoste in noaptea asta. Sa facem dragoste lipiti de perete, cum nu am mai facut niciodata. Sa facem dragoste imbracati, dezbracati, inghetati.. incalziti.. sa facem dragoste si sa ne inghitim unul-altuia, visele. Fiecare vis pe care l-am nascut impreuna a fost mai mult decat o comoara. Mai mult decat un ideal. A fost ceva..nedefinit prin cuvinte si crede-ma, oricat as incerca sa construiesc o limba, imi este imposibil sa-i gasesc aspectul. Stiu ca apreciezi ca incerc. Si stii ca pana voi reusi sa creez un limbaj numai al nostru, ne vom folosi de acesta – asa cum e el – simplist, pentru a reflecta o parte din ceea ce simtim!
Haide, fa-ma sa zbor. Fa-ma sa nu mai fiu Razvan, sa nu mai fiu constient, sa nu mai dorm, sa nu ma mai trezesc… fa-ma sa traiesc si sa ma simt trait. Lasa-ma sa te folosesc si fa-ma sa ma simt folosit. Lasa-ma sa ma pierd in parul tau, sa-ti cunosc fiecare fir in parte, sa-ti astup fiecare por si sa ma ratacesc prin aurora boreala a ochilor tai. Nu vreau sa pleci, e tot atat de limpede precum o fereastra deschisa larg spre interiorul nostru, prin care ni se vede, clar, sufletul cum arde. Nu vreau sa pleci – e o dorinta pe care nu pot tine ascunsa in mine. Nu vreau sa pleci, nu am vrut niciodata, chiar daca de multe ori n-am reusit sa-mi tin glasul ascuns…
Ti-as fi putut spune pe scurt ca reprezinti existenta mea deplina. Ti-as fi putut spune totodata ca te iubesc, printr-un mesaj – sau pur si simplu sunandu-te… vorbind cu tine. Am ales sa pun problema altfel. Am ales sa-ti scriu si sa-ti transmit prin fiecare cuvant citit un sarut urias, care sa te acompanieze si sa-ti deschida toate portile, oriunde ar duce acestea. Noi nu o sa murim niciodata, e cert. Nu o sa murim pentru ca peste noi s-au desenat ninsori mai caste decat orice alt motor de aflare a dragostei. Impreuna cu ele, noi doi suntem in fiecare zi stapanii universului. Impreuna cu ele noi ne asternem peste buzele timpului, eterni, cu gandul ca fiecare vara aseaza peste noi o mare…. si fiecare iarna ne va regasi acolo, imbratisati, cautand sa ne iscalim numele pe flacara din semineu.
E tarziu. Saruta-ma. Am avut o zi grea si mi-ai lipsit al dracului de mult…. Bineinteles ca nu vreau sa pleci!!!

Harpia

O atmosfera intima. Camera aranjata sublim, predominant alba, dar cu litere de toate marimile pe pereti, pe dusumea, pe lumiere, pe fereastra, pe fotoliul vechi rupt intr-o margine, pe lustra atarnata ca o spanzuratoare exact in miezul camerei. Ma ratacisem singur. Ma roteam incercand sa gasesc un punct de reper, o orientare, un loc unde sa ma pot aseza sa respir. Zidul exterior era rusesc – 1 metru grosime, era perete sustinator si n-aveai cum sa iesi de-acolo nici cu ajutorul magiei negre, sau vreun descantec tembel…
Stelele rasarisera devreme si prin fereastra acoperita de litere, vizionam un spectacol nocturn interesant! Ma lungisem deasupra unor L. uri si R. uri de pe dusumea si cu palmele sub ceafa, imi pierdeam privirile in adancul universului. Era ca si cand locuisem intotdeauna singur acolo. Era ca si cand nu as fi asteptat pe nimeni. Am desfacut usor o sticla de vin rosu si-am continuat sa ma uit la cer fara sa-mi pese de trecerea rapida a minutelor….
Intr-un anume moment, cand literele incepusera sa faca dragoste ca tampitele, imbarligandu-se reciproc, scotandu-se la  cafea unele pe celelalte, huiduind la meciurile de fotbal si spargand seminte pe banci colorate, din cealalta parte a peretului opus celui exterior – au inceput sa se auda sunete si sa se fredoneze melodii pe care nu le auzisem niciodata in acea camera, desi fusesem acolo de miliarde de ori. Surprins, am impins la o parte literele care se lingeau ca niste indragostiti pe acel perete, le-am impins mai incolo si… ridicandu-ma, mi-am lipit urechea de zid. Auzeam tot mai clar cum se nasteau cuvinte, traiau cateva secunde dupa care mureau ucise de vreme. Cu fiecare nastere a vreunui cuvant, literele din interiorul camerei albe aplaudau, ciocneau, visau, iar cand acesta se risipea – deasupra peretilor se lasa tacerea oftarii. Crucit fiind, am pus si un pahar in dreptul urechii, menit sa capteze sunetele si sa le dea o doza de naturalete, o frecventa apropiata de cea a normalitatii. In tot acest timp, literele din camera alba incepusera sa se stearga. Erau acolo juraminte intregi, jurnale intregi, promisiuni, declaratii, razboiaie si nu in cele din urma o dragoste. Spre deosebire de celelalte grupuri compacte, dragostea statea singura, rezemata de sticla de vin, cu ochii aprinsi si oarecum ingrijorata de situatia alarmanta care se nascuse inauntrul camerei. In acea nimicnicie si-a aprins o tigara si-a inceput sa traga cu putere din tutunul de la inceputul ei! In aceste clipe eu reusisem sa captez niste semnale. Doi tineri se iubeau dincolo de peretele care ne delimita camerele. Curios, am luat o bucata de metal de pe piciorul patului si-am inceput sa sap in zidul respectiv.Auzeam sunetele lor si vocile mi se pareau atat de cunoscute incat nici nu-mi pasa de trecerea rapida a orelor….
Am continuat sa sap. Sunetele se auzeau din ce in ce mai puternic. Gemete lungi de bucurie, insotite de oleuri ale literelor din camera alba, confetti primprejur, petarde, fumigene, sticle de sampanie si hore faceau cuvintaria sa devina un adevarat muzeu de lux. Aproape de mine, numai dragostea se multimise sa stea picior peste picior si sa se uite superior la hoarda milenara a discutiilor. Cu un aer dispretuitor, privindu-ma in ochi, dragostea mi-a zis:
– Uita-te stapane… cat de naïve! Pentru ce le-ai nascut si ai crezut in ele? Pentru ce rost ingeresc le-ai cladit cu atat de multa inversunare ca sa devina niste curve nenorocite? Care a fost, stapane, rolul acestor fragmente de realitate? Cum s-au desprins cu acea infiorare de pe buzele tale si cum s-au dovedit a fi doar iluzii?
Eu am privit-o in ochi, dar am continuat sa sap. Si-am sapat…si am sapat. Si nici nu-mi pasa de trecerea rapida a zilelor…
De fiecare data cand credeam ca e ultimul centimetru sapat, se dovedea a fi numai o minciuna! Literele adormeau, se trezeau, cantau si se imbatau continuu. Sunetele din cealalta camera devenisera familiare. Erau varietati de gemete, ferm finisate si la fiecare zguduitura imi dadeam seama ca se schimbau pozitii, se schimbau alungiri ale timpului. Erau momente in care si dragostea cadea pe ganduri si inceta sa respire, dupa care revenea cu cate o replica…
– Daca nu iau o gura de vin, simt ca mor!!! De ce mai sapi, stapane, parca nu stii ce se intampla dincolo!!!
Eu continuam sa sap cu inversunarea pe care o are un moribund in ultimele clipele de luciditate. Continuam sa sap fara sa-mi pese de trecerea rapida a lunilor…
Sapam si sunetele ma tineau mereu ca pe ace. Ma mentineau viu, cu fiorii intinsi la maximum. Anotimpurile se schimbau ca perechile de haine, iar eu, in nebunia mea, continuam sa sap. Nici nu vazusem ca in interiorul camerei albe, zidurile se ingalbenisera. Nici nu vazusem ca peste toate literele se asezase cu acuratete tacerea. Ca panzele de paianjen ataranau cum atarna beteala peste pomul de Craciun. Nici nu vazusem ca langa mine, in locul dragostei statea, impietrit, un schelet! Continuam sa sap fara sa-mi pese de trecerea rapida a anilor…..
Obosit fara margini, am cedat. M-am asezat in fund, cu spatele la marele zid. Intre mine si cealalta camera sapasem o distanta masurata in ani! Era un hau cladit intre noi si in acel hau inca se mai auzeau sunete precum Ah… AH….Ahhhhhhhhhhhhh……………
Apoi, topit de timp, m-am ridicat si m-am uitat peste pereti, dar nici o litera nu mai respira. Trecusera atatia ani de la zgomotul lor messengerian… trecusera atatia ani de la insemnarile lor incat peste pereti nu erau decat vagi urme care n-ar fi putut in vecii vecilor sa ateste ca acolo ar fi fost litere. Rascolit, m-am intors catre dragoste, dar am vazut scheletul cu sticla de vin in palme. Cu ultimele forte m-am adunat si-am inceput sa trag de sfori… de clopote…. Buzzzz Buzzzzzzzz se auzea in ecou! Nici un raspuns.  Apoi m-am asezat inaintea unei oglinzi. M-am vazut cu parul alb, zdrentuit si singur. Ochii au inceput sa tremure si in spatele meu, in haul acela de timp si de distanta se auzea sacadat….
– Ahh h h h  Da a a Da    O Ohhh hh H Da a a DAAA
Curand avea sa ninga si eu, lungit, cu palmele sub ceafa aveam sa admir un spectacol nocturn interesant. Nici nu mai conta trecerea rapida a vietilor. Nici nu mai contau tradarile sau faptul ca albul din camera devenise fragment de timp. Si mai rau…. Harpie!

Dragostea.. asa cum este ea!

Adevarata viata incepe in momentul in care ai implinit 24 de ani. In acel moment, ochii tai reusesc sa priveasca pentru intaia oara dincolo de perdelele atmosferei adolescentine. Esti barbat pentru prima data in viata ta. Cutia fluorescenta in care ai zacut pana acum s-a desfacut precum o orhidee si din interiorul ei, fetusul care pana nu demult era intr-o continua foame de cunoastere, reuseste sa guste din plin fructele interzise. Abia acum creierul tau face sinapsele marilor dileme fundamentale ale omenirii. Esti un mascul feroce. Esti singur in imensitatea privirilor. Liber ca pasarea Phoenix, nascut din propria cenusa, imbalsamat intr-un divin parfum al virilitatii si-al intelepciunii.
Prostia cea mai mare a acestui nivel este ca libertatea de care se bucura privirile tale este una fixa. Adica este exact cat iti citeste tie creierul. In limitele orizontului, pentru ca dincolo de el esti legat cu tot sufletul de neputinta. Dar, ca sa nu iti autoprovoci durere, nu tinzi niciodata sa iesi din acest spatiu in care esti rege. Adica te multumesti sa nu cutezi incercarea unei evadari in celalalt spatiu.
…….
Stam in sfarsit dupa multa vreme unul inaintea celuilalt. Tremuram dar inca nu avem indrazneala sa ne incalzim reciproc. Totusi reusim sa ne cladim o poveste muta. O poveste care nu are cuvinte. O poveste construita numai din priviri. Apropo de privire, are cea mai frumoasa pereche de ochi desenata de dumnezeul acestei lumi. Ochii ei pot ingheta soarele, il pot dezgheta si il pot varsa in mijlocul povestii noastre. Imediat realizez ca traim doar fragmente de timp. Fulgi de vreme. Care se depun in trista cripta de care suntem inveliti. Nu stim pentru ce durata, fiindca dragostea noastra nu are un termen fix. Totusi speram sa ramana aceeasi. Dintr-o-data. Brusc. Noi n-am avut momente de gandire, de constientizare… noi am fost prinsi in jocul pasiunii si ne-am lasat in voia sortii. Ei bine, acum, privindu-ne reciproc intre aceste fragmente de timp realizam cat de bine conturat este labirintul trairilor noastre! Acest lucru ma opreste sa-i vorbesc despre lucrurile care cu adevarat conteaza si pe care as vrea sa i le spun cu adevarat, impingandu-ma sa port discutii inutile si nefundamentale. Cu toate astea, inimile ne sunt legate pe vecie in acest razboi pe care il ducem impreuna impotriva omenirii. Ce piele se ascunde sub ciorapii fini, negri…. Ce piele inconjoara trasaturile fetei, acoperind migalos cel mai mare suflet din lume. Are culoarea vietii. A flacarii care mocneste in amandoi. Uitandu-ma la ea, ma vad, practic, pe mine! Cu siguranta, stim amandoi ca suntem priviti. Suspicios de dulce. De ochi care de care mai strambi. De ochi care se aprind si se sting cu viteza luminii. De ochi care alearga imprejurul nostru.. va vedem… va vedem.. Desi stim ca e timpul nostru, ca astfel de momente nu se pierd, nu se rateaza, suntem destui de lenesi sa profitam de acest avantaj. Suntem destul de timizi ca sa ne bombardam reciproc trupurile cu sarutari si mangaieri, multumind-ne sa ne iubim din abundenta cu sufletele. E frumoasa. Ca un ocean. Ma ridic prinzand-o cu palmele de umeri, strivindu-i totodata valul albastru din privire si o imbratisez intr-un joc nebun de sentimente. O asez usor pe covor fragmentand si mai subtire praful de timp ramas intre noi. Jocul intra in transa. Ii simt divinul parfum cum imi intareste fiecare organ si cum fiecare cuvant moare inainte de a capata vreun sens. E o dragoste muta, fara sinonim, fara cantec si fara glas.
Cu fiecare balonas de secunda trecuta realizez ca factorul care nu ne lasa sa vorbim va iesi pe deplin din povestea noastra si .. pentru un timp va cauta o alta in care sa se angajeze. Sunt constient ca aceasta nu este o supozitie ci un fapt ca si implinit, dar refuz sa-mi dezlipesc mainile din imbratisarea in care s-au prins. Hora se joaca cu ochii inchisi, moment in care o vad pe ea ridicandu-se si dupe ce isi deschide lent fermoarul de la pantaloni, imi ia mana si si-o baga intre picioare. E rece ca un iceberg si totusi umeda ca o ploaie fierbinte de vara. Ma las purtat de val.. traiesc momente memorabile, dar fara finalitate. Apoi dupa ce ochii care ne priveau s-au prefacut inchisi, decizia noastra a fost sa ne rupem. Continuarea ar fi fost mult prea deranjanta. Atat pentru noi, cautatorii de dorinte, cat si pentru ei…. Cautatorii cautatorilor de dorinte!!
…….
Frumusetea se intelege altfel, in al 25-lea an al vietii. Cand jocul isi cere tributul, pretul, contra-costul pentru ca ai fost ales sa il joci, esti dispus sa platesti cu orice. Faci public evenimentul. Esti angrenat intr-o poveste de dragoste si  esti dispus sa imparti cu oricine frumusetea ei. Femeile sunt de regula cele care cedeaza mai intai. Jocul este din ce in ce mai real si… dintr-o-data, maniera darnica prin care iti evidentiai sentimentele devine mult prea personala. Adica intima. La acest nivel al jocului, fiecare mesajprimit, fiecare semn ti se cuvine numai tie. Tu esti unica stapana si unicul destinatar al acelor randuri. Doar tu intelegi ce scrie acolo si.. oricat de tare te-ai amuzat initial, incepi sa simti o usoara plutire. Este un erotism virtual. Iti simti fesele mangaiate de fiecare cuvant care acum are sonor, culoare si sens. Nu mai deprinzi din ele decat unicul mesaj transmisibil prin fragmentele de timp ramase… Nu se va termina niciodata. Vei intelege aceste cuvinte in orice alte imprejurari, in orice alte litere pe care vei reusi sa le faci sa traiasca. Vei trai sa le auzi.. sa le rostesti, sa le canti si sa le transporti de-a lungul vietii tale, cu tine.  Acest pas semnifica inceputul urmatorului nivel al jocului, care este si ultimul: sfarsitul acestuia! In acest punct presupui prin absurd ca nu mai este, de fapt, un joc. Asta  li se intampla, de regula, celor mai multi dintre noi. Aici tragem linia peste fulgii de vreme. E cea mai grea decizie de luat. Este momentul cel mai dificil si totodata cel mai greu de care poti trece. De-asta am zis ca libertatea este, de fapt, una fixa. Pentru ca acest punct ii delimiteaza teritoriul. Pana aici ai ajuns. Este sfarsitul. Mai mult nu poti inainta. Ai trecut cu brio cel mai mare examen si ai ajuns la final. Te bucuri, razi, esti pur si simplu fericit. Prostia cea mai mare este ca nu vei intelege niciodata ca esti perdantul. Esti infrantul. Infrantul sistemului cupidonian. Invinsul dragostei, fapt ce coincide cu inchiderea ta in spatiul fix al liberatatii din privirile tale. Restul, acei 0, 0001 la suta dintre noi care reusesc la ultimul nivel al jocului sa treaca peste prag si sa admita in ultima replica: a ramas un joc – sunt adevaratii castigatori. Ei sunt cu adevarat  liberi sa cunoasca eternitatea si nu vor mai fi pusi niciodata in situatia de a se multumi cu fragmente de timp…
…………….
Stiu ca am fi putut sa pretuim mai mult. Stiu ca putem pretui mai mult. Dar ….
…..Viata dupa 24 de ani inseamna foc automat. Sentimente si lacrimi. Sampanie si capsuni. Muzicalitate si dans. 24 de ani inseamna Jack Daniels. Inseamna nopti si Jack Daniels. Inseamna sarutari si Jack Daniels. Inseamna telefonie si Jack. Internet si Jack. Cafea si Jack. Literatura, Jack-ul si Femeia!!!