pfheke

Viteza luminii in viteza vietii. Timpul. Nimic in tot si in toate. 36 de ani de lins si lustruit iluzii. Direct in pizda. Direct in magma formarii, coagularii idealului si expunerea lui pe podium. Primul loc , fireste, mereu si mereu..ca Jackul care si schimba sticla. Nu si gustul.

N a mai ramas nimic din mine. Nimic de ce credeam. Cand, hoinarind falezele cu camasa deschisa in vantul ala nebun de plete si inventii, cand nimic nu statea inainte si totul se dezvelea de intelesuri si sensuri si toate secretele mureau, cand ochii aia pe care i iubeam ma priveau si ma haleau, atunci, acolo a ramas tot. Tot ce am crezut.

Nu mi a fost frica niciodata. La 280 la ora in viata de ce ti ar mai fi frica? Sa mergi inainte oriunde oricum a fost un crez care mi a dat mai mult decat aripi, mi a dat spirit, putere. Acum, revizuind ideea pot sa afirm ca n a fost deloc stralucita. Am pierdut mult. Am lipsit mult si lipsa mea din viata celorlalti a fost devastatoare pentru mine. Am fost exclus, smuls de a dreptul din coclaurile inchise ale unor inimi despre care nu credeam ca pot face asta. Viata lor a mers inainte fara mine, lasandu ma n urma, aruncandu ma de la bordul corabiei.

N am suferit. Sufar acum. Cand timpul se aplatizeaza, cand totul are aceeasi forma si se aseaza ca zapada pe orase si trag linia.. sufar ca o vioara cu panzele rupte. Pentru ca eu am mers mereu inainte, am cunoscut mereu visuri noi, am pasit pe stari si meleaguri din suflet la care altii nici macar nu viseaza, am vazut femeia cum isi elibereaza cele mai ascunse armate, am dus futaiuri grele, clipe grele, razboaie, lupte teribile de cuvinte si sentimente, vii toatr, arzand ca flacara in cercurile olimpiadelor, ca ochii ei in Mercedesul cu care a plecat , am rupt din mine halci intregi de carne, grasimi intregi… iubire. M am vindecat si am luat o de la capat. Mereu inainte. Alte futaiuri si au deschis bratele in patul meu. Alte fese ametitoare, alte culori la boxeri, alte degete , sani si organe si toate cu o intensitate tembela.

Revenind, ideea in sine a creat regretul. Cand nu creezi nici un camin, cand pleci si nu ramai niciodata, creezi automat regretul. A fost un pret prea mare pentru tot ce am trait. Gafaind acum la sfarsit ca un leu in convalescenta, da.. a fost un pret prea mare. Lucrurile s au asezat pentru altii, normal, pe linia dreptatii intotdeauna un suflet va inlocui un altul, indiferent cat ai crede ca nu. Intotdeauna altcineva vindeca ranile. Si eu am ranit colosal. Vulcanic ca Vezuviul, am ras de pe harta existentei liber arbitru, am transformat pantere in pisici si invers,din feline mici in leoaice versate, condimentate cu dragoste si mister.

Dar cand ma uit in urma inchid intotdeauna ochii. N am putere sa vad tot ce a fost. Normal ca sufar, pentru ca eu cand saream etape lasam in mine tot. N am scos cu adevarat din mine ceva ce a intrat, am uitat pur si simplu de el dar l am lasat acolo ca o icra, ca un semn pe carte la care daca revii dupa ceva timp, il vezi acolo, la fel de viu si lacom daramand celule si mai stiu eu.. organe vitale. Si cand ma uit.. stiu ca nu m a omorat cineva sau ceva, m am sinucis efectiv. Spiritual , da , sunt mort. Pentru ca daca sa iubesti o himera e o condamnare, azi cand nu mai pot iubi nimic , e plenar. Dar sa regreti… sa regreti e cireasa de pe crucea inaltarii. Cea mai mare pedeapsa pe care o poate suporta o fiinta.

Rad. Ca un nebun. Ca un maniac. Dincolo de vreme si anotimp, dincolo de focul din semineu luminand singuratati, dincolo de luminile aprinse pe strazi, cadouri si globuri in brazi, oameni care iubesc utopic Craciunul, dincolo de a ti rebel si lacom, iau in brate acum mai mult ca niciodata tot ce am, tot ce mi as fi putut dori vreodata, marea mea iubire, Ariana. Din ochii ei ma indop tot, in glasul ei m aud cum respir, deasupra ei ca un leu privesc tot. Si marai si rag si torc. Si marai si rag si torc. Nimic nu poate fi mai frumos.

Explore posts in the same categories: Uncategorized