Incatusat

Abia m-am trezit. Si treaba cu trezitul a devenit coplesitoare in ultimul timp. Trupul imi cedeaza. M-as pisa in pat, m-as pisa pe mine, dar am tampita senzatie ca daca fac asta o sa-i inund pe astia de la doi. Vezica imi este plina de resturi. Namol, petrol si intreaga retea de canalizare a orasului s au combinat intre ele la mine n pantec. Am inecat orice forma de dragoste in cacatul asta de materie. Am distrus tot ce era bun in mine.

Sunt singur aici. Ma uit in stanga si-n dreapta. Apoi urinez lacom in cearsaf cu ochii spre tavanul sacru. Nu cade din el nici un inger, asta e clar. Nici eu nu sunt un inger asa ca depravarea n-are cum sa esueze. Sa nu se umfle patul – aud o voce in timpan. Ce concluzie incurajatoare. Mi-ar placea sa se umfle putin salteaua. Cu patura deasupra ar da senzatia unei grasane in caminul matrimonial. Slanina calduroasa cazand ca o cascada pe parchet, butoiul toracic plutind ca ntr o piscina. Apoi artificiile, lumina lunii.. N-o sa mai pot fute niciodata o pizda aici. Gata, draga mea prietena, ne spunem Adio fara nici o remuscare. Strangem din dinti si-o luam inainte. Nimeni nu va stii ce-am facut.

De fapt sunt paralizat. Cand ma gandesc la toate lucrurile astea, toate cacaturile cu bune maniere, cu ordinea, curatenia, atributiile unui bun cetatean, omenia, latura umana a pulii, mi se ridica parul pe maini. Simt o repulsie grosolana, o sila mistuitoare fata de tot ceea ce e asa cum trebuie sa fie, organizat si corect. Poate si pentru ca n-am stiut niciodata cum sa ma asez. Nici o pozitie nu mi se pare confortabila si am mereu senzatia ca-mi pierd echilibrul. De control nici nu mai vorbesc. Toate functiile corpului meu actioneaza independent. Toate in afara de pula. Pula este singurul organ pe care l stapanesc cu exactitate. Si asta de cand am scos iubirea din mine. Sunt congruent cu pula mea. Impreuna suntem mai precisi decat un rolex, lovim ca un taifun dezlantuit orice atom de femeie ne perturba linistea. Si asta, fireste, tot de cand am incetat sa iubesc. Nu e nimic mai onorabil decat sa mori cu sufletul gol ca un borcan. Cel putin nu mai agasezi pe nimeni cu sentimentele tale, care, oricum ai da o, sunt de prisos. Ma straduiam intr-un timp sa-i aleg ei un cadou. Am umblat de dimineata pana seara prin toate magazinele fiind foarte concentrat sa gasesc ceea ce si-ar dori sau si-ar putea dori, fara ca macar sa stiu ce caut. Cand pizdele alea care se plimba prin magazin si te intreaba cu ce te pot ajuta, ajungeau la mine, dadeam din cap ca un impotent. Nu-i stiti gusturile, ma intrebau.. O pereche de pantofi.. O curea.. Un ruj.. un vibrator, o esarfa. Atata harmalaie intestinala pentru nimic. I-am luat o carte. N-a fost deloc incantata de cadoul meu. L-a aruncat pe un birou. Din cand in cand isi aseza ceasca de cafea pe coperta. Cateodata scrumiera. Fireste ca m-am simtit neputincios. Cred ca am plans de mii de ori in mine, m-am tavalit intr-o voma continua. Ca sa ma iau in brate tot eu. Ca sa urmez un ideal tot eu. Singur. Si cate sentimente aveam in mine. Cat de constiincios raspundeam la propuneri, gata sa-mi dau sufletul ca un erou pe campul de lupta.

In stadiul in care ma aflu acum, lucrurile sunt mult mai simple. As putea sa mi-o frec pe strada si sa flegmez ferestrele magazinelor in care se vand carti. N-are nici un rost sa caut normalitate daca natura mea s-a deformat autonom. Sunt ca un sambure, astept la nesfarsit sa ma infig in pamant si sa-mi creasca radacina. In pamant, caci intr-o inima nu te poti inradacina. Ratezi mereu chiar daca o buna parte din timp lucrurile sunt grozave. Mi a spus cineva ca sunt complexat, ca nu dau frau liber sufletului, ca nu mi doresc sa descopar fericirea. Alaturi de cine, am intrebat. Vezi, din nou.. Refuzul.. Negatia. Ai suferit prea mult. Adevarul e ca n am suferit niciodata. Am cautat intotdeauna suferinta, am cotrobait pana n strafundurile fiintei mele doar ca sa m-asez o secunda cu palmele peste durere sa-i simt originea, parfumul. De fiecare data cand am gasit-o a fost acolo o femeie. Mereu aceeasi. Din cauza ei nu mai pot azi iubi, din cauza ei nu pot nici sa sufar. Sau datorita ei. O simt intotdeauna prezenta in mine, o iubesc, o urasc si totusi ii sunt imun. Incomprehensibil. Am iubit cu inversunare o femeie. I-am construit in mine un templu. Cand m-a parasit n-am stiut ce trebuie sa fac. N-am chemat o inapoi si nici n am incercat s o fac sa se razgandeasca. Am anulat o. Am lasat o sa zaca in mine ca un parazit bolnav, incapabil sa fie daunator, inofensiv. Am fost mereu capabil sa-mi anulez suferinta. De fiecare data cand am fost doborat, m am reintors in templu. Si mereu ea in pozitie ghemuita, vrand sa mi spuna: ti am zis eu..

Intr o zi am intalnit o pe ea. Mi a placut. Mi a placut mult. Atat de mult incat intrand in templu pentru a povesti ce mi se intampla, am simtit o revolutie interioara fara precedent. Nu te voi lasa, imi striga. Nu poti face asta. Si atunci s a spart. Atunci s a spart. Rana adanca a devenit sangeroasa. Am fost intins pe covor. Inconstient.

Astazi sunt incontrolabil. M-am pisat in pat. O tona de gunoaie am scos din mine. M am tarat spre usa si am pus mana pe clanta. In urma mea aceeasi dara de gunoaie intinsa pe parchet. Oriunde m as duce, ma urmareste. Orice as incerca sa fac e cu mine. Respir doar daca nu ii promit ca nu iubesc, ca nu sunt indragostit de nimeni. Ucid orice forma de dragoste intalnesc, orice sentiment. Sunt incatusat!!!!

Explore posts in the same categories: Jurnal de bord