Traiasca femeia!

Stam in picioare. Dansam. E la fel de frumoasa precum era cu sase ani in urma, in noaptea aia memorabila in care isi amanetase verigheta ca sa luam cina la noul restaurant evreiesc, undeva in inima Constantei. Era imbracata intr-o rochie rosie, dintr-un material subtire prin care ii vedeam bikini strabatand elegant stramtoarea Gibraltar. Parul ii cadea in valuri pe spate ca o cascada salbatica si imposibil de stapanit. Abia descoperisem placerea fermecatoare a amorului iar ea, naluca rosie se imprima pe fotografia eternitatii. Nu stiu daca isi aminteste noaptea aia, era o mana de om, tanara si vulcanica, traind cu intensitate algebrica fiecare clipa pe care viata i-o intindea la picioare, avand planificata fiecare secunda incat nici nu stiu daca-i ramanea timp sa se odihneasca. Tineretea isi depunea icrele ca o sirena beata pe chipul ei. Eram dezorganizati, lunatici si ne complaceam inaintea unui viitor pueril, fara nici un fel de garantii, certitudini ca vom ramane amandoi. Ma iubea pe atunci. Ma iubea mult. Uneori in viata amintirile se plimba in noi cu telegondola. Amintiri de sus din zgarie nori cazute in dizgratia pasionala a spiritului. Stau in camera asta. Fumez, beau si scriu. E o distanta mare intre mine si ea. Gloria vremurilor bune pare de mult apusa. Realitatea-mi arata ca n-a mai ramas nimic din noi, dar ea e la fel de frumoasa. E cea mai frumoasa femeie nascuta vreodata pe vreo planeta. Dansam. Valsam si in surdina se aud melodii reci si triste. Ma uit in ochii ei. Au fost muti ani la rand si acum vad pentru intaia oara o lumina. Probabil ca e ultimul dans. Cat timp am stat despartiti? Cat timp vom mai fi despartiti? Dau timpul inapoi cu sase ani in urma, intr-o seara geroasa de ianuarie cand ma astepta in gara sa o iau acasa. Abia ne mutaseram impreuna. Ningea. Ningea si eram fericit ca o vad. Mergeam spre ea hotarat sa-i spun ca ma contactasera niste pasarici din Inel II ca sa le scriu povestea. Urma sa semnez un contract. Ma simteam liber ca pasarea cerului. Liber sa ma iubesc cu ea pana iesea din mine tot sufletul. Mi-a afisat privirea ei rece si amara. Era aceeasi privire invelita in lacrimi ori de cate ori aduceam in discutie o alta femeie. Sfarsitul lumii se desfasura in ochii ei si am inteles atunci in tineretea mea idioata ca dragostea striveste sufletul cateodata chiar daca nu are motive sa o faca. Am luat-o de mana si am cotrobait prin maruntaiele orasului, tinandu-ne strans de parca urma sa ne despartim pentru totodeauna. Si atunci s-a uitat la mine cu ochii scosi din adancuri spunandu-mi: Te iubesc… m-am aruncat peste ea acolo, dand din maini ca o lebada prin zapada asternuta in zigzagul bulevardului. Radea din articulatii, oferindu-mi cel mai tandru si mai proeminent zambet pe care viata mi-l predestinase. Ma trezesc scriind si fumand. In fata ea si cu mine. Dansam. Iris. Nu ma uita. Megaorchestra. Simfonie si Felicia Filip mai tanara cu cativa ani. Cristi nu e operat iar burta ii cade dintre coaste. Habar n-are c-o sa paraseasca trupa. E imbracata in negru si de urechi ii atarna cercei cu zdranganele. Se uita la mine. Degetele ei imi preseaza coastele. O sa explodez. Surad si scriu inainte. Pe fereastra vad cerul la inceputul lui octombrie. Copaci rasfirati. Ultimele zvacniri ale verii. Palpitatiile sfarsitului. E seara si sunt intr-o camera goala. Aici am dus cele mai grele batalii ale vietii. Aici s-au scurs scenele unei iubiri delirante. Pana cand aceasta si-a ros propria carne ca sobolanii bolnavi de batranete. Iadul se ridica deasupra mea si imi infunda caile respiratorii. Merg inainte cu demoni pe umeri. Dansam si rad iarasi. S-a lipit de mine. Uite.. uite cum parul ii mangaie sanii. Uite-o pe ea mirosinidu-mi gatul. Cum se topeste pe mine. Si eu.. si eu.. uite-ma cat sunt de indragostit. Cat o iubesc de mult. Probabil nici nu-si imagineaza cat. Nici nu-i trece prin cutia craniana. Ma intorc la o dimineata de august cand m-am trezit pe plaja in Vama, dezbracat si cu o sticla de Jack in brate. Eram gol si pe spate ma bateau primele valuri. Eram biciut de mare si eu iubeam marea pana-n tample. Eram atat de mahmur incat abia daca ma puteam deplasa. Nu reuseam sa-mi amintesc cum mama dracului ajunsesem acolo. Inaintea mea niste pizde se stransesera intr-o hora nebuna. Canta Phoenix. Tiganiada. Apoi m-am intrebat unde e ea si nevazand-o nicaieri, m-am panicat. Inima imi batea puternic ca o inima de macara, de robot care scoate sunete de motoare. Am lasat sticla si am inaintat prin hora nebuna incercand sa dau de urma ei. Nu o vazuse nimeni. Explicatiile mele erau neintelese de ceilalti. Raspunsurile lor imi futeau creierii. Am inceput s-alerg si sa plang si sa caut un colt in care sa m-arunc. Sa lupti atat si sa dispara de langa tine ca un glont. Gandeam. Mi-am prins fruntea in palme. Omenirea isi pierdea intelesul. Fara ea viata mea era un hazard. M-am uitat la toate cucoanele alea, la meclele lor acoperite de caramida aia portocalie cu care-si acopera pizdele fata ca sa para mai tinere si fara cosuri. Singurul drum la cer era ea. Apoi am vazut-o pe ea venind spre mine cu doua cutii de Burn in palme. Ma gandeam ca-ti va fi rau, mi-a spus. N-am intrebat-o nimic. Am luat-o in brate si m-am uitat la singurul vapor care strabatea orizontul. De-ar fi putut lansa o torpila chiar in momentul ala, sa se distruga totul imprejur si noi sa murim asa, impietriti in memoria naturii, singuri, amandoi.

Obisnuia sa lipseasca de la munca pentru ca o dureau ovarele. Avea dureri cvasiimperiale si cateodata ma temeam ca o sa-mi moara-n brate. Himerele iubirii se aprindeau si paleau. Locuiam de doi ani impreuna. Jura ca n-o sa mai poarte in veci fuste scurte. O indemnam continuu sa doarma. Dormi! Ai tot timpul din lume sa lucrezi. Intr-o dimineata, nemaisuportandu-si propriile ifose, a luat o carte si a aruncat-o puternic spre mine. M-a nimerit direct in frunte, bulversandu-mi directia, lasandu-ma lat. Cand mi-am revenit radea ca o nebuna. Fa-ti o clisma mi-a spus. Am inceput sa rad. In numele iubirii tale. Si a altor mii care m-asteapta afara. Era lucrul care o deranja cel mai mult. Sa stie ca mai exista cineva in afara ei care ar putea sa confere persoanei mele orice fel de avantaj. Micile mele rautati aveau darul sa o incurajeze, se ridica ca o mumie, isi tragea toalele pe ea si pleca la serviciu, ghilotinata de ovare. Si imi trimitea sute de mesaje pe zi. Milioane de mesaje. Farmecul vietii se afla in oamenii pe care ii iubesti, i-am spus intr-o noapte. Iubirea mea pentru tine nu se va sfarsi niciodata.

Adevarul e ca-mi lipseste. Cateoata imi lipsea si cand era cu mine. Cand ma tavalea, se arunca peste mine, cand imi facea masaj.. simteam ca-mi lipseste. O iubeam mai mult decat exista ea in insasi fiinta ei. O iubeam mai mult decat putea sa se proiecteze si nu mai aveam cum sa-i daruiesc dragostea mea, surplusul iubirii mele, pentru ca o infundasem pana in crestet, un gram in plus ar fi condus-o la explozie. Mi ar fi murit.

Lacrimile imi curg pe obraji. O parte fac curbe si-mi aterizeaza in nari. O parte pe buze. S-a luminat afara si eu zac intr-o pustietate infinita. In viata suntem invatati sa cautam lumina. Sa urmam scanteia aia, coada de cer, care ne va ghida spre absolut, iar totul in spate va fi hau si prapastie. Totul pentru dragoste. Sa iubesti inseamna sa fii viu. Mi s-a aratat mie acea scanteie, coada de cer, dar ar fi trebuit sa ma indrept incolo fara ea. Am preferat sa merg cu ea de brat printre deseuri omenesti, scursuri, idioti, cvasifatarnici, aparent prieteni. Dragoste epuizanta. Plenara. Deliranta. Obsedanta. Inaintam. De la caramizile negre, samsungurile inceputului, o ardem in iphoneuri cu multi pixeli. Jack-ul a ramas la fel. Dunhill-ul si-a schimbat ambalajul. La fel ca mine. E prea brusc timpul. Prea rapid. Puterea mintii are o intarziere de ani si e fascinant cum ramane intiparita in sentimente in care crede, dar care nu mai sunt de mult la fel. Ma doare. Sa inchizi ochii inseamna sa inchizi cartea. Sa inchizi viata. Sa mori. Fara morfina. Doar tu. Galben, palid. Si inca sa crezi ca esti la fel, ca ochii tai exprima aceeasi adulatie nenorocita din alti ani, acelasi ton care facea planeta sa vibreze si pe ea sa se incolaceasca de tine. Cancerul se depune intre felinare ca o fluturare de aripa. Te invaluieste. Naste acel ce ar fi fost daca… si te oblige sa cresti, sa te dezvolti intre daramaturi. Cine nu intalneste mediul, clacheaza. Prietenii mei au clacat. Viata iti ofera prilejul sa futi. Daca nu futi, esti futut. Esti macerat ca un schelet. Zbbbbbannnnggg! Gata! Esti dincolo, sechestrat, falit, degradat, parasit, uitat. In dizgratie. Demn de mila. De lacrimi. Un tablou in urina. Fisa de externare lipseste. Lipsesc si persoanele de baza, cele pe care te bazai in cele mai dure momente. Soloooo. Singur ca o idee intr-o inima cat un munte. Pe cine sunti cand dragostea ti-a batut cuie-n tample? N-am crezut in veci ca ma voi desparti de ea. Sub nici o forma. Si acum, acum cand sunt aici si ma uit la noi pe fereastra ninsa, realizez ca i-as fi iertat orice. Deodata se schimba peisajul. Sunt cu ea in urma cu cativa ani pe faleza multiubitului oras si stam pe o banca. E soare. Fumez si facem poze. Fotografii si frunzele zboara si ea rade. Haine albe. Inima neagra. Terasele sunt pline. E sfarsit de vara. Oh, da, sfarsit de vara. Si ce vara avuseseram. Era libera si era numai a mea. Multi cunoscuti roiesc in jurul nostru, ii stiu de multi ani. Ma cramponez. Am uitat de toti. Cum au trecut pe rand pe alta lista? In trecut. Si apoi in trecut indepartat, pentru ca prezentul era ea, iar viitorul, oricat de neprevazut parea, era tot ea, cu sandale rosii sau fara. Poate in rochie de mireasa. Literatura ne daruia mirajul. Beatitudinea. Hrana. Se juca in parul meu si-mi spunea ca numara paduchii. Apoi am inceput sa radem de toti. Grasi, slabi, obsedati, blonzi, chiori. De aia cu fata de caine, de nasosi, de tatosi, de pizde pe tocuri. Am ras pana la epuizare. Cand am intrebat-o la una din ultimele noastre intalniri daca isi aminteste ziua aia mi a raspuns: da… a fost. Demult. Mi a lasat un gust amar. M-am intors cu spatele sa-mi ascund lacrimile stanjenitoare si mi-am dat seama cat de mult nu mai semana cu ea. Iarasi lacrimi si laptopul ma sprijina si simt cum ma cuprinde o stare de ura si crima si o sufocare rapida care usuca totul. Candva o sa ma scufund in ocean ca titanicul. Fara provizii. Un Heineken si sa vina sfarsitul lumii. Lumea viseaza mancare. Se sfasie pentru haleala. Ori poate pentru o halca de pizda. Flamanzii sunt mereu pe strazi. Aerul curge prin canalizare iar noi respiram anonim. Ma gandesc sa ma baricadez. Sa ma ascund. Cand a plecat mi-a zis: o sa te caut eu. Iti doresc sa-l iubesti, i-am raspuns. Si m-am indepartat nevazut. Dupa lupte seculare, dupa atatea razboaie nucleare, dupa atatea sentimente, clipe, ani de convietuire, de coabitare, n-a plecat. A ales sa plece cand traiul devenise comod, prea infirm pentru a o provoca la ceva, probabil. Asa cum aleg pizdele de 40 de ani sa-si paraseasca domiciliu pentru un putoi care nu stie sa citeasca. Asa zisul ultim tren inainte de o batranete dureroasa. Si e frecventa situatia.

Sa presupunem ca esti dumnezeu. Lumea arata altfel in ochii tai? Ori poate calitatea vietii consta in maldarul de bancnote din portofel. Desigur, in asta consta. M-am prins. Esti mai important decat saracia aia de la colt. Tu ai o vila, o prestanta, tu nu te grabesti, respire lin,respiri curaj, n-ai griji. N-ai datorii. Ai un program fix. M-am prins, tu ai valoare. Tu iti permiti sa inghiti perle negre si tot soiul de raritati de care saracia aia de la colt nici n-a auzit. Ce folos toate astea? Pe mine nu ma impresionezi. Soarta alege toti cacanarii sa traiasca pe cai mari. Si daca petreci eternitati jos in infern, cu oasele-n smoala, unde-i necazul? Pizda e tot ce-a contat. Pizda uscata unde nu cresc nici cactusi. Pizda cactus. Fruntea sus! Murim si Dumnezeu e femeie. Traiasca femeia!!!

Explore posts in the same categories: Jurnal de bord