Ultimul

Tocmai se inserase. Stiam ca urma sa plece si totusi nu realizam ca asta avea sa se intample peste numai cateva minute. O tineam strans de mana si inaintam prin cartierul saracios ocolind pungile goale, incercand sa ma detasez de acel sfarsit de poveste si de lume fara sa-mi aud sufletul cum recita un adio dureros pe care urma sa-l simt din plin in cateva momente. Imi treceau prin memorie toate acele clipe pe care le traiseram impreuna, fiecare plan pe care ni-l facuseram sa ne incurajam ca o sa razbim, pe vremea cand inca mai credeam ca iubirea noastra poate fi posibila intr-o viata dominata de atatea si atatea ori de uitare. Eram agitati, fortati sa ne cautam unul altuia defectele pentru a ne asigura ca in sfarsit luaseram hotararea potrivita: sa rupem orice legatura dintre noi, sa nu ne mai cautam niciodata.

 

M-am simtit incoltit. Ma gandeam la celelalte cupluri cu care am impartit candva o masa si-am ras pana ni s-au inmuiat picioare, cazand peste scaune, cuprinsi de durerea aceea placuta de abdomen in timpul care muschii ti se incordeaza. Era punctul nostru culminant si desi ne salvaseram din toate situatiile posibile si imposibile, era pentru intaia oara cand nu aveam ce sa ne mai promitem. Ea isi pusese toate sperantele in tipul ala, Henry, pe care-l cunoscuse cu o saptamana inainte si langa care simtise o ocrotire pe care, pesemne, n-o simtise langa mine niciodata. Faptele lui nu erau acele pachete de cuvinte pe care eu i le insiruisem cu atata staruinta pe parcusul anilor in care fuseseram impreuna, nu, el ii oferea ceva palpabil, o casa, o viata comoda, o cale de a vizita pamantul si de a se fotografia in cele mai ravnite si mai scumpe locuri. Eu eram un paduche. Singurele lucruri care-mi apartineau erau laptopul pe care-l primisem in dar de la ea insasi si un stilou cu penita de aur pe care mi-l achizitionasem cand mergea treaba la benzinarie, in zorii zilei in care Romania a intrat in UE.

 

N-a plans nici o secunda. Ca sa stinga din flacara tristetii, adoptase o strategie ratata, cautand sa-si explice gestul cu argumentele inutile prin care-i spui celui de tine ca pleci. Ne fotografia despartirea un fotograf ambulant, pe care l-am descoperit dincolo de portile unde ea urma sa paseasca. Peste cativa ani aveam sa revad acele fotografii intr-un filmulet de dragoste ratata, pe Youtube, fiind invadat in totalitate de lacrimi si renuntare.

 

Pleca. Si era atat de real. Nu mai visa la dragostea goala, sincera, ci la cea pe care Henry i-o conferea fara prea mare efort. Cand am plecat de la poarta inalta a casei lui m-am simtit devastat. Am alergat cu toata puterea spre locul unde de obicei o gaseam cand voia sa stea singura, dar de data aceasta nu era acolo. Nici la cofetarie nu era. Doar femeia aia tunsa scurt care ne aducea bere in noptile de vara torida. Nici la Lucille. Nici la Conte. Apoi m-am indreptat catre camera cand taman incepuse sa ploua si m-am intins in patul solitar pentru a ma ascunde in asternutul mult iubit, care inca ii mai purta parfumul si firele de par.

 

Urmatoarele zile au fost un chin. Alchimisti, teoreticieni, oameni de stiinta, geografi – toti impotriva unui singur lucru: dragostea. Fumam tigari chinezesti pe care mi le procuram pe sub fusta de la tigancile din cartier si care nu faceau altceva decat sa-mi zguduie plamanii si sa instaureze in interior o senzatie de panica absoluta, vehement ocolita atat amar de vreme. Imi lipsea. Cand singuratatea se accentua ma aruncam sub dusul  pe care de obicei il imparteam cu intreg palierul de la etajul doi al acelei vile de commando, fost adapost pe timpul razboiului. De doua ori m-au gasit intins intr-un morman intreb de lacrimi, dezbracat, fara sensuri si fara idei, iar asta a pus-o pe ganduri pe Hermina si m-a anuntat ca daca nu-mi revin va trebui sa plec. Continuam sa-i scriu, sa-i trimit zeci de mesaje pe ora si sa o chem inapoi cu ardoarea cu care un vaduv isi cheama inapoi sotia moarta. Cand mi s-a interzis sa o mai contactez toata viata mea s-a aruncat in bratele hazardului si m-am decis de buna voie sa parasesc in liniste orasul, fara formalitati vizavi de vecinii compatimitori, intr-o noapte de iarna geroasa care facuse marea sa inghete.

 

Nu stiam incotro. M-am urcat in primul tren sosit in gara dinspre Mangalia fara sa citesc unde merg, fara nici un chior in buzunare, singur si retras ca leu ranit de cei care i-au cucerit familia si i-au omorat copiii. Ce sfarsit trebuia sa fie. M-am gandit la toti cei pe care n-aveam sa-i mai vad niciodata, la mama, la sora si la fratele meu abia insurat, la vanzatoarea de la alimentara din colt, care m-a intretinut apoximativ o luna de zile pana cand am reusit sa ma stabilizez financiar prin miraculoasa vointa a unei editoare si pe care aveam s-o binecuvintez tot restul vietii mele. Ma gandeam la ea, ce-o fi facand la ora aceea? Probabil isi urma obiceiurile.. ar fi iesit din dus si s-ar fi asezat inaintea oglinzii, intinzandu-si parul. Ma gandeam la ochii ei de pantera, la coapsele si la umerii ei subtiri ca doua folii de ciocolata… Incepuse sa ninga alert, fapt care m-a fortat sa ma urc in trenul departarii si sa pornesc spre nicaieri, repetand povestea fratelui meu mai mare, care in urma cu zece ani sfida Romania plecand in curul gol in Marea Britanie si de care n-am stiut nimic pana in ziua in care ne-a trimis o telegrama in care isi anunta propriul deces, stabilit de el insusi, cu data, ora, minut si secunda, in tristul oras al beatlesilor, Liverpool. ( va urma)

Explore posts in the same categories: Prin paduri intunecate