Arhivă pentru Octombrie 2011

Dragoste intr-o camera de hotel ( Romanul unei constiinte)

Octombrie 3, 2011

Intr-o camera de hotel toate celelalte lucruri in afara de dragoste, devin inutile. Stam spate in spate. Ii simt umerii, coastele, vertebrele si fiecare minuscula miscare pe care o face: cand isi misca genunchii, cand strange cearsaful in palma, chiar si momentul in care clipeste. Adevarul este ca habar n-am cine este ea, nu-mi amintesc cum a decis nebuneste sa ma urmeze aici, dar gandul ca acestea ar putea fi ultimele clipe impreuna, ma face sa-mi simt sufletul rece ca un sarpe. Nu i-am vazut chipul niciodata, nici cand se ridica si paseste spre baie dimineata devreme, nici cand aprinde sau stinge lumina, nici macar cand se intoarce si se aseaza langa mine. Existenta noastra comuna consta in aceasta mica fagaduinta in momentul unei convorbiri telefonice, cu mii de ani in urma, convorbire care ne-a adus unul langa celalalt mai curand pentru ca nu mai aveam ce sa castigam de la viata decat sa pierdem ceva: sa nu ne privim niciodata. Ne-am acceptat unul celuilalt totul, faptul ca eu fumez pana noaptea tarziu, ori imi scriu jurnalul atunci cand ea incearca sa doarma;  muzica ei de frumusete in fiecare dimineata : Michael Bolton, Elton John, Robbie Williams. Suntem amandoi singuri si ce traim aici este rezultatul neimplinirilor anterioare.

I-am spus ca ma numesc Manchester, un vis, o iluzie. Mi-a raspuns lasand in mine urme adanci : Ramina. Ramina e numele pe care l-am iubit intr-o telenovela urmarita de mama prin anii 96 cand ne invadasera sud-americanii cu productiile lor lacrimogene. Cateodata ne vorbim, ne mangaiem pulpele, fesele, dar niciodata nu cugetam sa ne intoarcem si sa ne strangem in brate. E ca un blestem, ca o magie malefica ce ne-a oprit de-atatea ori sa ne cunoastem. Uneori as vrea sa depasim aceste bariere, dar un juramant e mai puternic decat firea unui om atunci cand scopul depasirii lui e fericirea. Oamenii au oribila indemanare de a alege exact opusul doleantelor lor, manati de niste lucruri care nici macar n-ar trebui sa conteze: mandrie, ambitie, orgoliu si nu in cele din urma: indoiala.

Am invatat sa ne respectam unul pe celalalt. Pesemne traisem atat de ridicol inainte, incat acest compromis a fost o joaca de copil – si – paradoxal, a devenit minunat. Nu tin minte sa fi avut vreodata pareri diferite, sa nu ne sprijinim, sa nu ne sustinem in tot ceea ce am deprins separat. Impreuna n-am deprins inca nimic. Nu ne sarutam, nu ne strangem in brate. Cu alte cuvinte, nu facem nici macar dragoste. Am avut de multe ori senzatia ca nu se va mai intoarce sau ca a cunoscut alt suflet stingher pe care a decis sa-l urmeze, dar intotdeauna a fost punctuala si n-a trecut ora 22:00 fara sa-i simt spatele lipit de al meu. Poate tocmai de prea multa schimbare am inceput sa scriu romanul unei constiinte. Poate tocmai de aceea am refuzat de-a lungul vremii ofertele unui hotel concurent sau o banala plecare in strainatate. Seara, inainte sa adorm imi formez in minte imaginea ei, imi imaginez ca e bruneta,carliontata ca Salma Hayek, parul negru ca noaptea de decembrie, ochii negri pacatosi, fara mila. Imi imaginez ca e blonda, creata ca Shakira, ori roscata ca Mylene Farmer. De fiecare data alta fotografie mi se asterne pe retine si surad, oricum ar fi ea, sunt convins ca e frumoasa.

Cu mine nu se intampla acelasi lucru. Cand ma uit in oglinda imi pare ca sunt altul. Oare ea si-a dat seama ca am barba? Poate nici macar nu i-ar placea barba mea. Oare ea stie cum ma imbrac? Oare isi pune aceleasi intrebari?  Lucrez la o editura imaginara: Constelatia. Aici se presupune ca sunt cel care da verdictul, ultimul mare cuvant de dinaintea publicarii unei carti, boss-ul. Adevarul este altul. Traiesc scriind mesaje. Orice fel de mesaje pentru orice fel de oameni, indeajuns de tristi incat isi pot insusi credintele mele. Sunt un om trist ca nimeni altul. N-am stiut niciodata de ce. Probabil doar pentru ca am realizat ca sunt mult prea tanar ca sa ma indragostesc si mult prea batran ca sa imi mai ramana vreme sa o fac. Varsta reala n-are importanta. Suntem asa cum vrea trupul sa fim, grei ca niste secrete, usori ca fulgul de cenusa. Scriu mesaje, lumea aude de mine intamplator de la vreun cunoscut. In urma cu cateva zile am avut o intalnire cu o domnisoara cocheta intr-o cafenea din centrul orasului. Era atat de frumoasa incat n-am putut sa nu-mi pun intrebarea : Oare nu e ea Ramina? Era imbracata in mov, acoperita de un pardesiu alb si lung, pe care scria cu albastru: Versace. Mi-a pus pe masa o bancnota de o suta (o albastra )  si mi-a cerut sa-i scriu un mesaj aparte pentru patronul ei, barbatul de care se indragostise si care o schimbase din fetita de la tara in femeie de oras, chiar daca era insurat, avea chelie, burta si trei copii. Se gandise ea ca era cel mai potrivit cadou pentru ceea ce urma sa se intample. N-am intrebat ce. Niciodata nu interactionez cu clientii mei mai mult decat in ce mi se cere sa fac. I-am scris un mesaj erotic, incheiat cu o sintagma care a facut-o pe domnisoara sa vibreze : Ti-o sug mai tarziu. Si m-am semnat Rita Fitzgerald. Fusese multumita. Mi-a spus ca merit banii. Am plecat in graba si am intrat la Carrefour de unde am cumparat un trabuc si o cutie de bomboane cu lichior, pe care am asezat-o pe jumatatea de pat a Raminei. N-am simtit reactia ei, dar am inteles ca i-a facut placere sa-mi primeasca darul cand mi-a adresat : A fost tot ce mi-as fi putut dori in seara asta.

Nu se castiga mult din ceea ce fac, dar sunt un spirit liber creator. Imi traiesc si imi asum conditia. Ca un greier. Ca un fluture.  Imi permit, insa, sa traiesc in aceasta singuratica si sfasietoare camera de hotel, pe care o platesc pentru o saptamana in fiecare luni dimineata. Slava cerului ca exista pe lume oameni, i-am spus unui batran in momentul unui drum prin parc. Am fi atat de saraci fara ei, mi-a raspuns.