Gol

E 5 dimineata. Si rasare rasare rasare… Si-n minte-mi rasuna ultimul cantec, ultimul glas, ultimul sunet. Si-mi rasuna pana se nasc valuri si-n timpane se formeaza un vals continuu si albastru. Nu stiu ce caut aici, dar ma descopar pe mine dezbracat de sensuri. Sunt gol ca un pat fara nevasta, gol ca drumurile din Eforie toamna. Mai sunt viu? Ma pipai, ma ridic in picioare si fac cateva genoflexiuni. Sunt proiectat inapoi pe ciment. Sunt mort? E posibil. E posibil sa visez sau sa traiesc o reverie la volanul masinii mele la un semafor. Am talpile pline de nisip. Incerc sa ma sterg, sa ma curat. Intamplator sau nu, gandul ma duce la personajul principal al unei carti care si-a umplut livingul cu nisip, sa simta mai aproape parfumul marii. Surad. Caut o femeie in imensitatea asta balneara. Caut o femeie pentru un dialog la sfarsit de viata, pentru ca baby, baby a mea m-a parasit. E ca si cum nu ar mai fi suficient aer si ca un cancer, durerea infloreste. Ma aflu in punctul zero. Zero barat. Un nimeni. Un ratat. De aici pleaca linii si scrisori electronice catre orice destinatie din lume. Raze care trezesc Beijingul. Roma. Cairo. Barcelona. Mai poti sa iubesti intre atatea constelatii, orase, galaxii intregi de oameni?

 

Poti gasi un suflet, tu, stapanul sufletelor, care sa nu fie asemenea celor care ti-au trecut deja prin coaste si ti le-au pisat de-a lungul timpului? Sa gasesti un suflet fara umbra, o femeie nemaintalnita, necunoscuta, neatinsa? Nu-ti doresti sa cauti, stapan al sufletelor, Razvanul vechi, nu-ti doresti sa cauti pentru ca ti-e frica de un raspuns, pentru ca tu inca mai crezi ca exista. Dumnezeu a lasat mostenire viata. Apoi a murit asediat de oameni. Si, culmea, Dumnezeu a murit indragostit de-un demon.

 

Sunt pasari care vor migra in curand. S-au adaptat naturii. Zebre, antilope, bivoli care migreaza in masa. Tigrii care isi schimba tactica de vanatoare, lei care impart hrana, lei care vaneaza impreuna.. singurii care nu s-au putut adapta niciodata conditiei lor sunt oamenii. Oamenii au fost acolo cand s-a atins pentru intaia oara luna. Oamenii au fost acolo cand Nero a aprins Roma. Cand s-au construit biserici. Cand s-au scris legi. Cand s-a inventat transportul peste oceane, transportul aerian. Oamenii au fost acolo cand s-au dezvoltat sexul virtual, dragostea la minut si sentimentul la secunda. Oamenii in sine sunt cei care au descoperit moartea. Oamenii oamenii oamenii.

 

Unde vrei sa pleci, baby? Curand nu voi mai stii nimic despre tine. Cand mutilati de timp, amandoi, ne vom ascunde sub palarii polare si ne vom intreba ce dracu s-a ales din noi. Imbatraniti, amandoi langa altii, vor putea ei sa fie noi? Vor putea ei sa simta, sa priveasca, sa cunoasca??? Vei putea sa gasesti raspuns in altul cand, tarziu, vei aseza in miezul iernii cearsaful peste trupul lui? Cum vei permite unuia, oarecare, sa atinga trecutul, prezentul si viitorul tau? De ce sa pleci? Ai pentru ce sa pleci? Gandeste-te…

 

Baby ma paraseste lasandu-ma cu rani adanci si se duce sa curete ranile unui strain, rani provocate de o alta femeie. O straina.

 

Vor trece, e scris sa treaca si sa nu fim impreuna. E scris sa traim in alte zari. In alte vise si-n alte familii. Dar, inger, tu m-ai invatat ca dupa ce pasarile zboara, peste un timp se vor intoarce. Tu mi-ai aratat ca vara vine iarasi. Ca tigrii isi vor schimba tactica de vanatoare inapoi. Ca leii vor vana solitari. Ca oamenii, inainte sa descopere moartea, au nascut. Tu mi-ai aratat ca pana sa descopere sexul virtual, au iubit. Tu mi-ai dat sens.

 

Gol ca un pat fara nevasta. Gol ca un drum de Eforie, toamna. Gol ca un paradis. Si nu in ultimul rand, gol ca tine, baby. Gol ca baby…