Arhivă pentru Februarie 2011

Pacturi

Februarie 20, 2011

Nu multe sunt lucrurile pe care intr-o viata le faci numai si numai pentru tine. Intotdeauna suntem prinsi intr-altii, intotdeauna ne reflectam si tinem cont de altii.

Inaintezi in viata. Dispar din mintea ta copilariile, dispar lucrurile care conteaza pentru tine, dispare o buna parte din prieteni… si, cum scrie in nu stiu de roman tampit, iti legi viata de o alta, a jumatatii tale – cea care ti se ofera sau pe care o gasesti tu – care de cele mai multe ori nici macar nu e cea potrivita, dar pentru care faci sacrificii multe, dar de care te vei satura mai tarziu…

Iti iei lucrurile si, imbatat de parfumul rascolitor al clipelor, o urmezi orbeste intr-o dughena nenorocita, adaptandu-te la obiceiurile altora – obiceiuri care ti se pareau cretine prin excelenta, dar care acum iti lasa impresia ca pot fi frumoase. Uiti cine ai fost si ce pretentii aveai de la tine. Uiti ca te vedeai intr-un pat rotund, intr-o casuta frumoasa acolo unde-ti place tie, uiti ca voiai sa inventezi tu insuti obiceiuri. Uiti. Din cand cand te trezesti si incepi sa privesti in urma. Ti-e dor. Ti-e dor de chipul oamenilor cunoscuti, de locurile in care pana nu de mult te pierdeai si rataceai fara sa-ti pese de ceva anume, ti-e dor de cei pe care-i stii intotdeauna langa tine si, in lipsa de modalitati, pui mana pe telefon si scrii un mesaj, apoi astepti ca tampitul un raspuns.

Mie.. pentru mine sunt tristeti. Oameni tristi. Unii pe langa altii cu sufletele harcea parcea, mascam prin niste zambete imbatranite dureri pe care cu totii le intelegem. Momentele in care suntem cu inimile frante sunt de un infinitde ori mai multe decat cele in care inima noastra e fericita. In fond, chiar si atunci cand inima canta, adevarata simfonie este urletul din noi.

Vreau sa fac numai ce imi place. Sa nu ma mai grabesc si sa nu ma mai sacrific pentru nimeni. Sa-mi dau mie tot ce consider ca merit. O raza de soare, un rasarit, un amurg – lucruri care trec in fiecare zi pe langa noi, dar pe care nu avem niciodata timp sa le observam. Suntem prea ocupati cu cacaturile. Atat de ocupati incat nu avem habar ca exista posibilitatea sa nu le mai vezi niciodata. Totul a fost programat pentru a trece repede. Eterne nu sunt nici macar amintirile noastre. Sa fac doar ce imi place. Sa merg la teatru, sa cunosc noi orase, sa ascult scoicile, marea, libertatea. Sa merg in 307-le meu cu muzica la maximum, sa cobor geamurile si sa urlu ca nebunul cand Freddie striga I want it all.. I want it all.. And I want it nooooowwww. Sa-mi aprind o tigara numai daca clipa o cere. Sa citesc numai ceea ce simt ca ma mangaie. Sa imbrac o camasa, sa beau un vin bun – lucruri pe care de cele mai multe ori nu le fac pentru ca sunt, cum am zis, reflectat in altii, iar faptele mele ar putea rani, sau deranja, jena – alte persoane. Sa plec de la munca la orice ora am chef, sa-i trantesc usa in nas grasului care ma intreaba de ce pleci acasa la ora asta, sa umblu descult pe nisipuri mediteraneene si sa-mi port iubirea acolo unde simt eu, in obiceiurile mele. Nu ploua, mi-as dori sa ploua. E doar ger. Si gerul tine oamenii in casa. Marile orase sunt insa pline de suflete care habar n-au propriile lor dureri. Rasare luna, iar eu rad ca un tampit…

Lui Patrick daca-i pui Rihanna si Eminem – I love the way you lie, isi ridica buza de jos si pune botic. Inceputul melodiei e atat de trist pentru Patrick incat incepe sa planga instantaneu. E atat de ciudat, el nu prea are ce sa simta dar este un plans fantastic,un plans frumos ca un cristal, ca o stea… Asa ca o sa plang intr-o noapte fara intrerupere si o sa adorm imbracat – you ever love somebody so much…

dragoste la closet

Februarie 9, 2011

Limba mea ii mangaia fesele. Treceam dintr-o parte in alta, cuceream fiecare petec de piele si lustruiam cu o finete care pe slabuta mea prietena o facea sa geama. Ii placea la nebunie sa-mi arate fundul ei celest, sa ma lase sa ma joc cu el, sa-l sarut, sa-l frec, sa-l domin, iar eu ma conformam ca un slujitor al inaltelor curti imparatesti si faceam absolut tot ce-mi ordona fofoloanca aia mica. Avea picioare frumoase, protejate de tot felul de creme si uleiuri frantuzesti cu care imi spunea ca-si hidrateaza pielea si pe care le purta in permanenta in geanta. Asa incepe orice idila, cu o crema, cu un masaj mai tandru decat celelalte si pe care il oferi cu propria erectie, sarutand lasciv cu penisul fiecare traseu de vena in parte, fiecare unghi.

Ma miscam din ce in ce mai repede, uneori violent, perforand cu limba pe marginea bikinilor, zonele ei intime. Ofta tremurator, dupa care imi prindea parul in palme si ma tragea cu o forta nebuna inauntrul ei, provocandu-ma sa ling mai bine, sa ma straduiesc sa curat incaperi neatinse vreodata, incaperi din pizda ei imperiala pe care ea, cu atata binevointa, mi-o facea cadou. Ramaneam la ea zile in sir, timp in care ne-o trageam ca dementii pe covoare, in baie, pe parchetul laminat din sufragerie, unde de cateva ori avusese orgasm si lasase sa pluteasca feeric aceasta substanta albicioasa, dar mult mai subtire decat sperma in sine. Imi ordona s-o fut salbatic, sa-i dau maciuci in fiecare gaura s-o fut in cur, in gura si la sfarsit sa ma eliberez inauntrul ei, sa infloresc acolo ca un cires. Faceam pauze scurte dupa care ne aruncam ca niste nebuni unul peste celalalt, sarea in bratele mele si-mi cicatriza cu unghiile spatele, iar eu strangandu-i cu putere bucile, o ridicam si o lipeam cu spatele de peret, mod de futai care pur si simplu o facea sa-si iasa din minti. Apoi juisa. Iarasi, iarasi, iarasi.. indelung ca un ecou si cadea franta peste mine ca o avalansa. O lasam sa zaca in propria ei bezna cateva minute, iar eu ma relaxam in balcon cu un dunhill in mana, admirand natura de sus, de la etajul zece. Pentru putin timp eram regele lumii. As fi putut printr-un dezechilibru intamplator sa pun capat tututor cacaturilor de pe lumea asta, imi era atat de veritabil gandul, incat existau secvente in care chiar as fi putut sa-l realizez. Dar n-as fi fost niciodata atat de incomplet. Ma intorceam zbuciumat in camere si-o cautam pe ea, o ridicam si-o scuturam de fulgii din perne, dupa care o asezam frumos pe canapea si-o inveleam cu o patura albastra cu multe stele pe ea. O lasam sa doarma, sa-si odihneasca membrele, sa-si vindece vanataile, sa viseze, sa viseze, sa viseze. Eu nu dormeam niciodata, imi cautam cu strictete cuvinte potrivite cu care sa o infior cand s-ar fi trezit si cu care s-o dezmierd in timpul celuilalt cantec de leagan. Asezam pe foaie portative intregi de silabe si le impatuream intre ele ca un evantai pe care daca l-as fi fluturat as fi dat nastere unei ninsori de sensuri. Nu conta nimic altceva, nu ma interesa nici o alta femeie, nici un alt destin, nu ma vedeam langa altcineva, nici macar nu-mi trecea prin minte. Ea era lumea mea. Acea bucata de timp pe care n-as fi parasit-o in vecii vecilor si langa care as fi stat indiferent de decursul iubirii noastre fara sa ma abat de directie, fara sa trag vreodata de timona vaporului pe care calatoream impreuna.

Era mai mica decat mine cu doi ani, dar cunoscuse atatea locuri incat atunci cand incercam sa-i povestesc din intamplarile sau din cugetarile mele amoroase, imi explica automat din ale ei, mult mai vaste si mai veridice. Ascultam fascinat, modelandu-i firav, orice forma de ignoranta. Si-mi zambea fara incetare, lasandu-ma sa ma delectez cu formele ei apetisante pana cand nu mai aveam eu putere sa ma misc. Facea aceleasi lucruri pentru mine, cateodata ma imbraca si ma lega de pat. Ma trezeam buimac si sumedenia de haine de pe mine ma agasa ca o strangulare, dar o vedeam langa mine, intinsa in acelasi pat si pur si simplu, dintr-o data ma linisteam si ma simteam in siguranta. Stiam ca de acolo ea n-ar fi plecat niciodata, singurul care ar fi putut sa fac asta, eram eu. Doar eu as fi putut sa separ acele iubiri, acele pensule de gravat viitorul. Numai impreuna puteam sa ni-l scriem. Numai amandoi aveam sensuri, ceilalti, oricat de multi si de bogati ar fi fost ei, n-ar fi inteles niciodata. Erau seri in care comunicam numai din priviri, ne faceam unul celuilalt declaratii doar cu trupul, si inventam selenare povesti de dragoste, cu juliete si tristani, cu trubaduri si serenade – toate atat de profund alaturatii constructiei idealurilor noastre. Si ne-o trageam iarasi ca dementii, printre sticle de vin si sampanie, ne-o tragem fara sa ne pese de dumnezei si de temnite negre, de gardurile inalte sau de vecinii artagosi de palier care ne bateau in permanenta in usa si de care strigatele carora ne durea fix in pula. Privirile noastre evitau orice tip din exterior, liftul ramanea la fel de rece ca o bucata de marmura si oriunde paseam, oriunde mergeam, eram in aceeasi fermecatoare pozitie, mana in mana, buza in buza.

E distrugatoare dragostea. Patosul nostru exista acolo pentru ca noi ii confectionasem un camin, un pat in care sa locuiasca si din care sa iasa si sa ne inconjoare cu parfumul lui eucaliptic. Jungla noastra – raiul nostru. Si cat de frumoasa era cand imi cadea in brate si incerca cu stangacia ei adolescentina sa numere stelele de pe ceruri. Ajungeam la numere astronomice, eu nefiind capabil sa urmaresc din acea imensitate mai mult de cateva zeci, dupa care strangeam din ochi puternic, doborand de cosmos ca de stralucirea soarelui  si ma aruncam demonic in pat, invelindu-ma repede pentru a-i da prilej sa-mi mai ofere o clipa. Si inca una. Si inca una…

Nu. Nu as fi plecat niciodata, asta e cert. Nu mi-as fi schimbat niciodata destinul. Dar siguranta mea ca numai eu o pot face a fost o iluzie nefericita. O falsa parere din partea unui leu. Cat de mult am suferit cand am simtit-o stearsa, intoarsa la mine dupa o partida nenorocita, nu are rost sa mai spun. Cat de mult mi-a tavalit inimile in acea noapte cand toate explicatiile ei erau: Am fost atrasa de el… nu are rost sa mai spun. Cat de mult imi rupeam buzele si strangeam dintii peste ele nu are rost sa mai spun. Simteam dureri pe care nu le mai simtisem niciodata, dureri care se asezau pe mine din ce in ce mai puternic, mai patimitor. Stateam in aceeasi casa, cu aceleasi libere priviri de la etajul zece, dar ea nu mai era acolo in fiecare noapte, pleca, venea din ce in ce mai rar. Deciziile erau grele, insuportabile, iar ea continua sa lipseasca, sa nu vina. Singur priveam de sus lumile furnicilor. Soarele ardea ca un tampit in dupa-amiezele de vara eterna si ma lasa sa ma privesc in oglinda palid ca niciodata, sters. Pentru mine se rupsese totul. Nu era nici o diferenta daca toti ceilalti m-ar fi crezut mort. Privirile vecinilor de palier ma compatimeau. Citeam atat de multe in tristetea lor comuna incat nu realizam ca toate acele sentimente vin pentru mine, pentru ceea ce devenisem intre timp. Locul de pelerinaj al unei femei. Eu ca o epava. Si nu era aceeasi de la Costinesti. Ma inscriptionasem sub piele, aveam numele ei pictat pe irisi, cum as fi supravietuit afara? Durea al dracului de tare totul… Obligat sa coexist pe acelasi pamant cu ea, obligat sa stau la distanta. Toate chemarile inapoi erau desarte. Unele ganduri imi sugerau sa-mi iau talpasita, pentru ca, si daca s-ar fi intors, mi-ar fi fost imposibil sa iert si sa uit.

Cum se schimba verdele in negru fara sa simti, fara sa stii. Cum uneori infernul e singurul loc in care te mai poti simti bine. Cum toate rafalele de nisip lasa in urma aceleasi umbre ticaloase. Intr-o seara m-am ridicat din asternuturi. Era tarziu, dar cald, iar perdelele mangaiate acum de limba vantului separata in doua ca cea a unui sarpe. Hainele erau impachetate. Am izbucnit in plans. Am plans ca un tembel fara sa-mi pese de altceva. Ultime priviri in care-mi luam la revedere de la totul. Venise vremea.. Mi-am aprins o tigara si am inaintat ca un robot. Acel automatism ma tinuse in viata, acel scut format dupa o rana nevindecabila. Iar ea statea inaintea mea dreapta ca un plop. Nu o mai vazusem asa de frumoasa, isi schimbase pana si felul in care se machia.

–    Probabil ca asa e mai bine….

Apoi am tacut. Iar ea a inceput sa planga. Imi aruncase toata dragostea la closet. Nu o sa uit privirea ei cum nu o sa uit nici primul sarut. Dar acolo, in ochii ei am vazut ca ingerul ii moare. Nici eu nu realizam ca plec. A fost un oftat scurt, urmat de un sarut clandestin, ca intre doi straini care au impartit un pat intr-o vreme. Doi colegi de apartament, doua linii paralele. Am iesit repede si m-am pierdut pe strazi. Fara noima, fara ganduri, m-am intors de unde plecasem cand am intalnit-o pe ea, dar locurile alea nu mai existau. Lipsisem mult de-afara. Tin minte banca pe care m-am intins, trec destul de des pe langa ea si de fiecare data ma opresc sa-i las un suvenir… ba o bancnota infoliata sub stativul ei galben, ba o moneda magnetizata, ba un sarut…  Iar astazi am gasit acolo niste versuri:

“ Ca-mi sangerea trupul, ca-ntruna delirez
Si daca merg un metru – si-n suflet sangerez”….

M-a sunat de multe ori. Mi-a trimis multe mesaje, multe sarutari, multe chemari. Si probabil era sincera. Dar asta nu mai conteaza… Dragostea moare si traim noi, muistii. Dragostea se duce si ramanem noi, falsii, absentii, efemerii…

/

Februarie 6, 2011

E tarziu. Scriu iarasi la ore necunoscute, in zile despre care habar nu am cum se numesc. Scriu cu o usurinta pe care nu o pot descrie. E ca si cum cuvintele s-ar asterne singure pe foaie dintr-o nevoie exagerata de aer. Cuvintele mele, inutilele. Cand scrii un text nu e ca si cum ai cuceri intreaga lume, ci,  dimpotriva, e ca si cum ai reusi sa te lasi cucerit. Practic, viata e frumoasa si atunci cand suferi, suferinta devenind, aproape de apogeu, una dintre cele mai nobile stari omenesti.

O sa-mi acopar lacrimile strangand cat mai tare pleoapele si-o sa incerc sa umblu fara nici un fel de privire prin aceasta lume. N-am idee unde esti, dar am ascuns la mine-n piept o busola, care sa-mi arate din cand in cand unde sunt eu. Pentru ca ma ratacesc, ma imbolnavesc si-mi port durerile oarbe cu lumanari la capatai. Din lutul din mine a ramas doar cenusa, iar leul isi traieste ultimele clipe cu botul pe labe. Nu ma mai grabesc nicaieri, nu trebuie sa mai plec nicaieri…

Mi-am aprins o tigara. Ca sa scriu asta am nevoie de aliati. Iar rahaturile astea sunt de cele mai multe ori acolo unde si cand ai nevoie. Ce vreau sa spun este ca universul asa cum il stiam eu s-a dus dracului. Povestea s-a terminat. Idila vietii atarnata de matele unei societati bolnave si cum mama dracului sa mai spun ceva despre mine? Te-am iubit, baby. Asa cum n-am iubit pe nimeni niciodata. Asa cum tu ai reusit sa uiti de mine in cele mai neasteptate momente, eu te-am iubit de zeci de ori mai mult. Te-am desenat in scrisul meu. Ti-am facut o imagine, un portret si ai fost mereu cea mai frumoasa femeie din lume. De unde sa stiu eu ca pentru tine femeie inseamna femeie? Te-am iubit mult, dincolo de granitele pe care tu ti le imaginai, dincolo de frumusetea clipelor cu tine, dincolo de destinul meu nenorocit si nemernic.

O sa tac multa vreme. Sunt sigur ca o sa intelegi, asa cum ai inteles si ca messengeniarismul uneori te poate condamna. Asa cum ai inteles si ca un sarut poate distruge o dragoste. Asa cum ai inteles si ca noptile pot ramane nedormite, iar diminetile intinse pe bancheta din spate. Asa cum ai inteles ca atunci cand iti traiesti viata din plin trebuie sa tradezi. Stelele mele nu mai ard azi, nu s-au aprins pe coridoare, luminandu-mi caile ca niste faruri, nu, stelele sunt palide ca mine insumi si nu inteleg de ce ca sa ma stapanesc, repet intruna, Gollum Gollum…

Doare. Cum dracului sa nu doara chipul tau turnat intr-altul, viager si masculin, altul totalmente diferit de mine. Baby a tras prima cu pusca in leu dupa care mi-a spus ca vrea binoclu. Eu mi-as dori o masca de sudura, o masca prin care sa o vad numai cand straluceste…  Baby se linge cu altul in aceasta lume, iar tot ce mai am de facut este sa plec capul. Plecaciunea vine in momentul in care iti respecti adversarii, ori ca semn de infrangere… la mine nu-i nici una nici cealalta, eu imi deschid pieptul si strig, daca a facut asta, inseamna ca am meritat…

Sunt ultimele mele ganduri. Referitor la mine,  o sa-mi transmit salutari. Data viitoare cand imi voi vorbi, voi fi, cu certitudine, un alt om. O sa-mi transmit salutari cand fara de tine voi cauta ca un tampit bratele tale pe care orice fraier poate pune mana. N-ai putut niciodata sa renunti la oameni. Cliseele lor, tendintele lor moderne, amurgurile lor clandestine te-au pastrat in acea lume intacta, virgina. In lumea mea nu erai acelasi juvaier, aici iti pierdeai sclipirea, aici trebuia sa meriti sa fii..

As fi vrut sa nu faci asta. Doamne cat as fi vrut. As fi vrut sa nu ajung niciodata aici, la capatul povestii. Uneori, cand terminam, gasim noi inceputuri. Eu nu gasesc nimic…

“ Si tainic genele le plec
Caci mi le umple plansul
Cand ale apei valuri trec
Calatorind spre dansul”.