Pentru. Totdeauna

De astazi povestea s-a spart. Cioburi moarte, intinse pe cearsaful rece. Cioburi din povestea noastra. Aceeasi poveste scurta, albastra. Nu stiu cum sa fac sa nu izbucnesc, sa nu ma sparg si eu la randul meu, sa nu ma port ca un exorcizat, sa nu zgarii peretii cu degetele, sa nu ucid. Nu stiu cum sa respir in continuare acelasi aer atunci cand spun ca plec dar raman sau cand imi spune ca ramane dar pleaca.

E strada goala, Baby si tu nu esti cu mine. Nici macar in stanga mea. Nu mai pot vedea nici o silueta, nu mai pot crea nici o imaginea, nu mai pot retine nici un detaliu si daca aprind o tigara am tampita senzatie ca ranesc oxigenul. De cand ai disparut caut cu disperare ingeri ingeri ingeri…

Ti-as spune ca nu mi-e dor de nimic. Ti-as spune… macar ornamental, de dragul faptului ca stiu ca ti-ar prinde bine. Cum mama dracului sa nu-ti prinda? Cum sa nu te ambitioneze sa mergi mai departe cand practic iti spun tot ce ai nevoie ca sa o faci fara mine. Nu m-as fi gandit niciodata. Uneori imi place sa plang, sa te chem intr-o tacere misterioasa, pe care nici macar eu nu o inteleg si al carei final este indescifrabil.

Mi-am inchis pleopele. Le inchid mereu, dar dupa cateva secunde se deschid singure. Eu insa raman in continuare mort in mine. Nu mai sunt constient, nu mai sunt lucid, nu mai sunt nu mai sunt nu mai sunt. Cel putin nu atunci cand desenez sfarsitul de parca eu sunt cel care-l propune. N-am vrut niciodata. N-am vrut sa las, n-am vrut sa pierd, n-am vrut sa simt, n-am vrut sa uit, n-am vrut sa ratacesc, n-am vrut sa sparg povesti, n-am vrut sa ma trezesc dimineata cu gandul la tine, n-am vrut sa te sun cand nu erai singura, n-am vrut sa privesc amieze langa tine, n-am vrut sa-ti cercetez fiecare privire, n-am vrut sa mi se pastreze pe irisi…

E o lipsa de tot. Tu intrasei adanc in mine si smucit prea tare cand ai iesit. E o durere insuportabila pentru ca nu pot sa te inlocuiesc in mine cu nimic. E ca si cum te-ai privi in oglinda si ti-ai vedea carnea atarnand pe piepturi. Nu ma pot misca. O sa raman asa niste vreme. Oricat de multa se poate. Poate ca intr-o alta realitate totul ar fi fost altfel, dar acum… acum este  imposibil sa mai vin spre tine. Imposibil sa vii tu spre mine. Imposibil.

Rasaritul se inchide. Si nu se va mai redeschide. Lumea asta fusese construita deja ca sa fim singuri. Atat de singuri chiar daca eram acompaniati de altii. Dar noi doi in noi.. noi doi in noi vom fi mereu singuri.

P.S – nu mai muri. Traieste. Mult timp. Mult mult mult mult mult mult mult mult mult….

Jack-ul o sa spele adancimea. Pentru. Totdeauna.

Explore posts in the same categories: Jurnal de bord