98047152

Ne-am certat. Ca de fiecare data cand ne certam, simt iarasi ca ceva din mine apune. Se duce naibii. Nu stiu de ce, probabil din instinct. Insa de data asta simt ca nici mesajele nu ne mai leaga. E ca si cum i-as vorbi unei statuete, unei bucati de marmura pictata frumos si sculptata in chip de fecioara. Ti-am scris ceva, dar a ramas necitit. Vezi tu.. pe mine lucrurile astea ma distrug.
Nu vreau sa-mi amintesc cum am vorbit prima oara. Nu vreau sa mai fac asta, pentru ca deja s-a creat o obisnuinta, iar obisnuintele ma inspaimanta, ma infioara. Ori, eu m-am saturat sa fiu dependent. Chiar daca totul ma condamna la asta. E noapte. Te caut langa mine, te caut si pipai stelele dar degeaba. Am inceput sa vorbesc ca un mut. Stiai ca mutii vorbesc in gand incercand sa creeze o legatura telepatica cu cei carora vor sa le transmita un mesaj? Eu tie vreau sa-ti trimit un suflet. Mai intreg ca oricare altul. Un suflet plin. Fie el bolnav si stingher.  Incerc sa imi stabilizez emotiile. Adica, daca vrei sa scapi de vocea mea, te scap eu, te ajut…
Taci. Iarasi taci. Nu-i nici un semn de la tine uitat p-aici pe-aproape, prin perdele. Nu-i nici un semn ratacit, nici o stampila, nici un cuvant. Semnele au incetat sa traiasca, poate tocmai pentru ca nasc lacrimi. Daca ar fi sa-mi aleg cum vreau sa traiesc intr-o viata viitoare, mi-as dori sa fiu semn. Un semn pe piele. O cicatrice nu un tatuaj, detest tatuajele pentru ca imi inspira lasitate, tradare, incompetenta. Ploua, doamna mea. Ploua si se inunda si canalele din mine. Daca la suprafata mai misc macar o piatra, pe dinauntru sunt definitiv – harcea parcea….
E ciudat sa observi si mai ales sa simti cum te scurgi din tine. Cum ramai fara tine in tine. Cum fumul de tigara picteaza initiale pe bolta. Ce bolta frumoasa aveam noi impreuna. Acum a mea s-a surpat, s-a destramat. Si cat de frumoasa esti tu cand stai la fereastra si cat de mult imi doresc sa revii, sa faci parte din nou din aceeasi placa de lut cu mine. Pe mine gandul asta ma salveaza, chiar daca celelalte toate ma ranesc. De un singur lucru vreau sa fii sigura: ca n-as vrea niciodata sa raman fara tine si niciodata nu m-as putea acomoda intr-o alta civilizatie sau cultura, daca tu nu esti….
M-am invelit, doamna mea. M-am invelit si-am deschis usa larg, chemandu-te parca inapoi. Cand esti plecata simt cum ceva din mine dispare. Nu stiu de ce, probabil din instinct. Insa de data asta simt ca nici mesajele nu ne mai leaga… nu ne mai salveaza.

Reclame
Explore posts in the same categories: Prin paduri intunecate

3 comentarii pe “98047152”

  1. Yna Says:

    Esti minunat!

  2. Gebelezis Says:

    de ce s-a pierdut legatura? si iarasi frica de dependenta,frica de a nu ne apartine noua…poate ca unele momente cer punctul,poate ca dupa punct incepe un nou capitol si constatarea ca acomodarea e posibila…sau poate ne place sa ne amagim in suferinta pana cedeaza unul din noi si atunci sa aruncam vina pe univers si dumnezei…poate e doar niicul care a trecut sa lase un buna ziua,iar dupa el vor rasari stelele si voi …


  3. am trecut prin asta si cand vroiam sa scriu nu puteam. cuvintele ramaneau in mintea mea.


Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s


%d blogeri au apreciat asta: