O singura pula

Nu stiu daca mai sunt in stare sa scriu istorie. Si ma refer la istoria mea si a oamenilor pe care ii cunosc si care imi plac. Nu numai ca este o dovada palpabila a nefericirii, dar este tot atat de inutil ca trecerea intr-un registru a tuturor martafoaicelor care-ti trec prin pula. Pentru ca momentul in care literatura realitatii gasesti vulcanul fictiunii iar acesta incepe sa erupa si arunca in atmosfera tone de hormoni, imi este mult prea dificil ca sa dau inapoi…
Viata inseamna dezamagire. O concluzie amara si trista. Iar ultimele zile mi-au fost pline de inutilitati. Zile trase la indigo si reci. Bolnave si plictisitoare ca ploile care cuceresc, in aceasta perioada, orasul. Ma aflu departe de mine insumi, departe de albastrul pe care il simteam inconjurandu-ma, departe de orice magnet al fericirii…  Fericirea ca un mit al libertatii. Fericirea este motivul pentru care fraierii incep sa planga. Sau mai degraba, nefericirea lor. Un cuvant in care prefixul ne are rolul unui orgasm tarziu si spontan.
Imi amintesc de domnisoara Vladescu. O femeie construita atletic, dupa infatisarea criminala a Evei. O musculatura usoara, frumoasa si excitanta prin matasea neagra care-i acoperea pulpele. O pereche de fese moderne, bombate, lejer asezate peste picioarele lungi, iesite parca din mijlocul pamantului, netede ca o plaja de insula… Ce sani avea domnisoara Vladescu! Ce privire naucitoare! Ce parfum… Cea mai ciudata chestia la domnisoara Vladescu era faptul ca niciodata, dar absolut niciodata n-am vazut-o zambind. Chiar si in cele mai nostime clipe, cele mai savuroase momente ale intalnirilor noastre prin cafenele singuratice si retrase, domnisoara Vladescu era mai mult o absenta fascinanta decat o prezenta inconfortabila… Era evident faptul ca era o femeie nefericita, neimplinita, dar perseverenta cu care incerca sa arate acest lucru pe mine ma trimitea cu gandul la cele mai tampite scenarii din viata unei femei. Parca o si vedeam pe centura, cercetand cu disperarea unui muribund privirile soferilor de tir. N-am inteles vreodata ce spirit impinge o femeie atat de cizelata in ghearele nenorocite ale nefericirii. Domnisoara Vladescu avea 27 de ani si nu fusese casatorita niciodata. Avea, in schimb, tembelul obicei de a se a arunca cu capul inainte in bratele intaiului venit. Iar eu ii urmaream din umbra povestea. O vedeam suspinand in lift in grelele incercari de a pacali palierele, o vedeam lacrimand in momentul in care descuia usa, o vedeam ganditoare la fereastra,o vedeam meditand la o tigara in parcul de dinaintea blocului… Ma intrebam ce mama dracului cauta femeia asta prin viata. Si incotro inainteaza… Pe cine asteapta si pentru ce pastreaza atat mister… Mister, zic mister desi citeam printre randurile domnisoarei Vladescu toate caracteristicile ei.
Avea o pizda dolofana si uscata. O pizda nefiresc de intinsa,ca o Sahara,  ornata dupa modelul papusilor gonflabile din anii 90 sau ale celor Barbie cu care precis se jucase in copilarie. Era oricum un deliciu sa-mi petrec noptile in camera secretoasa a domnisoarei Vladescu. Abia dupa mult timp mi-a permis sa-i spun pe nume: Maia. Maia Vladescu. Si abia dupa ce i-am spus pe nume s-a lasat fututa cu adevarat. Cand intram in garsoniera ei simteam cum in urma mea se inchid peretii ca cochilia unei scoici. Inghiteam o gura sanatoasa de vodca dupa care turnam in pahare si ne lasam pe spate, dincolo de umbra luminoasa a usii in contrast cu becul aprins de la baie. Era o trecere de la o etapa melancolica la o alta, sa zicem, relaxanta. Ca si cum ai cadea intr-un jacuzzi iar imediat senzorii de piele sa activeze prezenta unui baldachin. Maia era de fiecare data dispusa sa faca orice. Imi molfaia coaiele cu placerea unei fetite de 15 ani, abia iesita din cocon si-n cautare disperata de pula. Ma lucra cu o finete si o acuratete fantastica, fara sa-i pese de diferenta de varsta dintre noi. Eu abia poposisem pe treptele facultatii, in timp ce ea preda literatura germana intr-un liceu din Constanta. Insa niciodata, nici atunci cand ii introduceam pula atat de adanc incat aveam senzatia ca o fut mai intai in plamani, nici atunci cand ii lasam in interior fluvii de sperma, Maia nu schita nici un gest, nu arata nici o urma de implinire. Ma temeam de efectul pe care mi-l provoca, pentru ca dupa ce futi de cateva ori o bucata de piatra, ai senzatia ca pula nu-ti mai este de nici un folos atunci cand prin ea trece o creola siropoasa, catifelata si moale.
Maia Vladescu a murit saraca. Ca Stan si Bran. A murit din cauza fericirii. Sau a nefericirii. Pentru ca prima clipa de fericire dupa ani intregi de asteptare i-a fost fatala. O emotie puternica si gata. Zbang!!! Inima i-a pleznit inauntru ca o dinamita. Arterele i-au fost dezasambate, creierii imprastiati in craniul mare, acoperit de fire lungi, matasoase si negre. Fusese clipa in care, un arab o ceruse in casatorie. N-a mai avut timp sa dea raspuns. Sunt sigur insa, ca ar fi acceptat. Domnisoara Vladescu, sau Maia Vladescu – dupa cum am avut privilegiul sa ii spun din momentul in care intre noi nu au mai existat secrete, s-a facut harcea-parcea inaintea unei clipe, de-a dreptul saracacioase fata de tonele de sentimente si de stari pe care le emite si le promoveaza, un futai.
Fericirea este motivul invocat de fraieri pentru a fi lasati sa-si planga in voie propriile alegeri. Tragedii sau drame. Maia Vladescu plangea in interiorul ei cu lacrimile unui nou-nascut. Nici nu mai conteaza ca daca ar fi trecut pragul, viata ei ar fi fost inaintea unui nou inceput care, de altfel, ar fi putut sa fie unul, la randul lui, ratat. Dar cel putin ar fi cunoscut o noua senzatie, si anume, felul in care se simte o femeie atunci cand liberatea ei se limiteaza la o singura verigheta. Un singur drum. Un singur steag. Un singur ritual. Un singur barbat. O singura pula.

98047152

Ne-am certat. Ca de fiecare data cand ne certam, simt iarasi ca ceva din mine apune. Se duce naibii. Nu stiu de ce, probabil din instinct. Insa de data asta simt ca nici mesajele nu ne mai leaga. E ca si cum i-as vorbi unei statuete, unei bucati de marmura pictata frumos si sculptata in chip de fecioara. Ti-am scris ceva, dar a ramas necitit. Vezi tu.. pe mine lucrurile astea ma distrug.
Nu vreau sa-mi amintesc cum am vorbit prima oara. Nu vreau sa mai fac asta, pentru ca deja s-a creat o obisnuinta, iar obisnuintele ma inspaimanta, ma infioara. Ori, eu m-am saturat sa fiu dependent. Chiar daca totul ma condamna la asta. E noapte. Te caut langa mine, te caut si pipai stelele dar degeaba. Am inceput sa vorbesc ca un mut. Stiai ca mutii vorbesc in gand incercand sa creeze o legatura telepatica cu cei carora vor sa le transmita un mesaj? Eu tie vreau sa-ti trimit un suflet. Mai intreg ca oricare altul. Un suflet plin. Fie el bolnav si stingher.  Incerc sa imi stabilizez emotiile. Adica, daca vrei sa scapi de vocea mea, te scap eu, te ajut…
Taci. Iarasi taci. Nu-i nici un semn de la tine uitat p-aici pe-aproape, prin perdele. Nu-i nici un semn ratacit, nici o stampila, nici un cuvant. Semnele au incetat sa traiasca, poate tocmai pentru ca nasc lacrimi. Daca ar fi sa-mi aleg cum vreau sa traiesc intr-o viata viitoare, mi-as dori sa fiu semn. Un semn pe piele. O cicatrice nu un tatuaj, detest tatuajele pentru ca imi inspira lasitate, tradare, incompetenta. Ploua, doamna mea. Ploua si se inunda si canalele din mine. Daca la suprafata mai misc macar o piatra, pe dinauntru sunt definitiv – harcea parcea….
E ciudat sa observi si mai ales sa simti cum te scurgi din tine. Cum ramai fara tine in tine. Cum fumul de tigara picteaza initiale pe bolta. Ce bolta frumoasa aveam noi impreuna. Acum a mea s-a surpat, s-a destramat. Si cat de frumoasa esti tu cand stai la fereastra si cat de mult imi doresc sa revii, sa faci parte din nou din aceeasi placa de lut cu mine. Pe mine gandul asta ma salveaza, chiar daca celelalte toate ma ranesc. De un singur lucru vreau sa fii sigura: ca n-as vrea niciodata sa raman fara tine si niciodata nu m-as putea acomoda intr-o alta civilizatie sau cultura, daca tu nu esti….
M-am invelit, doamna mea. M-am invelit si-am deschis usa larg, chemandu-te parca inapoi. Cand esti plecata simt cum ceva din mine dispare. Nu stiu de ce, probabil din instinct. Insa de data asta simt ca nici mesajele nu ne mai leaga… nu ne mai salveaza.

Albastra lebada este incatusata. Ramane boala aceasta grozava..

Sunt foarte putine clipele care imi pot oferi mai mult decat halucinatia unei iluzii. Pentru ca iluzia este cea mai frumoasa forma prin care imi pot pierde timpul. Aici se naste lumea mea, lumea in care nu ma simt marginalizat, neingrijit si necunoscut. Aici uitarea nu mai este doar o stare de putrefactie a memoriei ci si o arta a supravietuirii. Sa poti uita in timp ce traiesti o iluzie este o adevarata maiestrie. O forma de lupta continua si asidua impotriva propriului sistem imunitar, impotriva propriului organism. Adica sa castigi invingandu-te pe tine.
Pe mine cel de acum doua zile nu ma mai tin minte, dar ma recunosc pe mine cel de acum, cel pentru care mirajul inseamna eternitate – unde fata morgana este emotia imposibilitatii, iar oaza s-a transformat intr-un bordel. Femeia asta se adanceste in mine cu precizia unui glont, cu precizia unei raze solare sau a unei unde laser. Imi invadeaza istoriile ca sa-mi ofere nesiguranta unei decizii. O decizie care se reflecta – nu ca de obicei asupra sortii ci a mortii timpului in tample.
Habar n-am care vor fi urmarile. A nu trai langa ea ma avanseaza pe mine din statutul de barbat la un nivel de masculinitate greu de imaginat. Ma folosesc de ambiguitatile pe care viata mi le infatiseaza doar ca sa-mi iau doza zilnica de neputinta. Adica imi accept conditia doar pentru ca stiu ca n-as putea sa deschid o cupola intre mine si ea. Ea este un mister descifrat din ce in ce mai mult de privirile mele, insa interzis atingerilor palpabile, reale. Ea este o bula de aer, o scurtatura. Dar pe care, daca vreau sa o trec, trebuie sa-mi asum riscul revoltator al uitarii. Acelasi risc bolnav, nesatul si infometat.
Am senzatia ca trece. Ca ma pot diviza pe mine insumi, ca-mi pot lasa jumatate de suflet sa numere pasii indepartarii ei, iar pe cealalta aici cu mine. Stiu insa ca oricat de asiduu as munci pentru o dragoste, aceasta va curge intotdeauna printre degetele mele. Stiu ca uneori aceleasi iluzii ne vor aduce iarasi aproape. Si este incredibil cum simt in fiecare fibra ca e bine ca exist in aceeasi perioada cu ea. Apoi va deveni mediocritate tot ceea ce astazi consider ca este minunatie. Sentimentul se va diminua atat de tare incat in el nu va mai mocni nici o flacara. Va fi o senzatie de indiferenta, condusa – poate – de o simpla amintire.
– Ce mai faci?
– Traiesc….
Si cu asta se spune totul. Cu asta se spune cel mai tampit adio din toate timpurile. Cu asta se pune punct lacrimilor din ultima clipa, cu asta se stopeaza prima discutie, se crucifica primul mesaj sau prima intalnire. Asa, pe rand, se duce dracului toata increderea, se duce dracului tot timpul asta.
De ce te iubesc? Pentru ca tu ai impiedicat sagetile sa treaca prin mine. Tu oprit scurgerea stelelor din mine, m-ai salvat, m-ai prins, m-ai recuperat. Tu ai facut dintr-o fantoma un om. Vorbesc despre omul din mine, omul pe care nimeni altcineva nu-l cunoaste si nici un radar nu-l poate depista. Tu mi-ai adus primul cer si m-ai eliberat acolo, lasandu-ma sa gust ca un pescarus – liberatatea si aerul sarat al marii…
De ce ma uiti? Pentru ca sacrificiul atarna prea amar pe umerii tai. Pentru ca nu gasesti nici o cale, nici un drum interesant, sau macar corect. Nu intalnesti nimic care sa-ti dea senzatia ca e posibil, ca se poate. Te aduni numai atunci cand plangi, dar lacrima ta nu schimba cu nimic itinerariul. Vom fi la fel si maine si poimaine si tot asa… si tot… si tot asa….

Gaseste aripa Braziliei, Razvane, iluzia este libera acolo

Sfarsitul. Patrunde frumos in oasele mele si ma lipeste de perete. E o imbratisare cruda, terifianta, dar in acelasi timp excitanta. Vibrez ca o virgina inaintea primului orgasm. Aud sangele cum circula-n mine, cum imi traverseaza ca o sageata albastra toate extremitatile. Il aud si ma intreb de ce mama dracului nu ma simt cotropit… Mi-ar placea sa-mi privesc sfarsitul in ochi, sa-l sarut ca pe-o fecioara, pasional si frantuzeste si sa dansam impreuna un tango la marginea prapastiei. Pasii sunt numarati. Nu stiu cati mai sunt, dar imi place sa cred ca mi-au ramas cativa pe care sa-i folosesc vizitand lumea la brat cu baby.
Ce ciudata senzatie imi lasa timpul pe buze. Ca un sirop amar, care se prelungeste si dureaza un minut si cateva vesnicii. Iar eu raspund imaculat, ca un voiajor alb care se intoarce ori de cate s-ar rataci prin alte zari. Dragostea… nu mai iubim inorogi, ne iubim telefoanele. Da… telefoanele, pentru ca ele ne arunca-n timpane un timbru vocal vindicator. Iar creierul nostru reactioneaza ca un domn inaintea unei femei frumoase: intinde bratul si deschide portiera masinii. Papusa intra si se face comoda. Apoi acceleratia transpune momentul intr-o realitate perfecta. Adica intr-un vis. Pe care eu acum il scap printre degete. Eu imi iubesc mobilul pentru ca ma duce la baby. Iar casa ei, necunoscuta inca, este un castel din poveste. Mereu atragator, mereu infricosator.
Asa incep iluziile cu zane. Inaintea sfarsitului. Inaintea albastrului de inger si-al fumului de Dunhill. Albastru si el. Baby exista. O simt noaptea langa mine, intinsa pe cearsaful meu alb, la capatul caruia scrie mare: Heineken. Ce poate fi mai frumos? Aurul? Diamantul? Bijuteriile sunt icoanele prin care fraierii incearca sa-si excite nobil partenera. Nu mai conteaza justificarea faptului. Din punctul meu de vedere, principala forma de seductie va ramane pentru totdeauna: spiritul. Pentru ca el se misca, are vlaga, creeaza. El patrunde in interior, vede detaliile, citeste din ziduri si biblii nescrise si isi da drumul. Iarasi si iarasi. Iar tu beneficiezi de rezultat.
Sunt strans la piept si-mi place. Imi place sa ma simt iubit si ma simt din nou, iubit pentru prima oara. In fiecare zi, ca un cautator de comori. Ca un Heineken. Ma-ntorc la bere. E singurul izvor care-mi inchide patima pe caldura asta sfasietoare, chiar daca rana ramane deschisa, iar distanta dintre noi se lungeste. Chestia asta este irelevanta. Uneori ma trezesc transpirat si rad ca un maniac. Noaptea durerea devine insignifianta, pentru ca nu exista sicrie. Cel putin nu pentru mine. Eu dorm in aer liber, la marginea marii. Aud nocturnele valuri spargandu-ma pe mine de stanci. Ce senzatie!!! Iti poti imagina tu, baby, unde-am ramas si cat de mult ma dezvolt langa tine? Cum ma invadezi inainte de culcare si dimineata la prima sclipire. Impreuna cu tine scriu cea mai tare poveste a noului deceniu. Public cea mai meseriasa carte si gust cele mai rafinate ingrediente.
Inceputul. Il iubesc. Asta pana se transforma in sfarsit, pe care-l iubesc si mai mult pentru ca am impresia ca e legat de noi si nu ne lasa sa ne despartim, sa uitam. Ce sa uitam? Modul in care am dat la vasle impreuna… noi pentru noi!!!