Let it beeee let it be let it be let it be

Privesc marea in ochi. Am senzatia ca ne cunoastem, ca ne-am scris, ca ne-am iubit si pana la urma am sfarsit divortati. Dar ce amor nu sfarseste divortat, rupt din intregul pe care il formase? Cele mai mari amoruri mor dupa cateva zile. Intensitatea le ucide. Raman sperantele desarte, umede ca virginele din Rio de Janeiro. Insa sperantele nu vibreaza la atingerea patrunzatoare a limbii, ci se desfac ca un trandafir daca iti pui prea apasat increderedea in ele.

E un cacat. Persoanele cu adevarat importante – te uita. Apoi, dupa un tur al lumii se intorc privindu-te ca pe un ratat. Sunt un ratat, un inutil, o corvoada. Nu pot sa-mi ridic privirile din carti si nu pot sa emit alta pretentie decat sa fiu lasat sa-mi fumez tigarile. Ma simt tras in pamant de disperarea surda a celor ajunsi, candva, in acelasi stadiu prin care trec. Nici nu mai stiu la ce gandesc, caci gandurile imi scapa din lanturi si mi se intind peste piele, dandu-mi mirajul unui curcubeu. Eu nu sunt curcubeu, pentru numele lui Dumnezeu, pot fi doar o epava. Si nici acum nu stiu daca am ajuns la final…

Stau la o terasa langa lac privind printre portretele cu Michael, valuri care vin spre mine. Canta Guns – Sweet Child o mine si tresar ca un vampir care simte parfumul de prada. Cand o sa mor imi voi lua toate pacatele cu mine, toate toate. Pentru ca sunt intamplari care-mi fac fiinta sa mearga fara motor. Motorul implantat in mine nu porneste. Asa ca folosesc forta pacatului ca scop suprem in viata asta nenorocita. Fireste ca ratez. Ratez pentru ca nu-mi mai place sa lupt. Vreau sa-mi beau pana la capat coniacul, sa-l simt cum se plimba prin mine, cum ma arde ca o flacara. Incinerati-ma!

Nu-mi mai povestesc intamplari. Nu vreau sa creez un jurnal. Vreau doar sa mut cateva clipe sus, in piepturi, sa misc o celula dintr-un ventricul, sa dau ragaz chemarii mele. Pentru ca undeva, intr-un colt de lume, o jumatate emite senzori opusi, ca de magnet, senzori care danseaza in ganduri ca intr-un accelerator de particule. Eu nu vreau sa stiu cum am aparut pe pamantul asta, vreau sa stiu cum voi sfarsi.

La dracu, poate ca mint. Nu conteaza, am scris, am crezut. O sa dispar. Sa fiu singur cu mine. Sa ma descopar – mi-a spus cineva, sa ma descopar pe mine insumi. Sunt un barbat care merita exploatat, dar care si-a pus sechestru. Nu ma intrebati de ce, oricum locuiesc intr-un bol de cristal si nimeni nu va auzi raspunsul meu. Sa plecam, pe umerii mei ard demoni. De jos din pamanturi se aude lumea cum rade. Un raset idiot si lung…. Interminabil.

Canta Beatles. Let it be!

Explore posts in the same categories: Prin paduri intunecate