Alte paduri intunecate

Te asezasei ca o umbra peste noptile mele lungi. Erau atat de lungi, incat nu mai puteam sa ies din ele fara sa le frang cu o dalta – ferestrele. Instelate si clare, tronau in imparatia noastra, in convorbirile noastre intime si insufletite, ca un Dumnezeu selenar. Te asezasei pe un fotoliu, la o margine de gand si ma priveai  pe toate partile, de la est la vest, de la nord la sud, incercand – cu o foarte mare acuratete  – sa-mi desenezi portretul. Aveai ochii negri pe atunci, ochi prin care puteam sa vad liber cum arata abisul si sa-l cuceresc.
Ma intrebam cum se putea ca intr-o bezna ca aceea, in grotele acelea subterano-amoroase, sa mai existe lumina, culori fara capat, amestecate intre ele in milioane de nuante, care dadeau templului un aspect viu, o  imagine de tablou.  Aveam, nu stiu de ce,  senzatia ca sute de demoni si-au construit iadul in mine si ca ard in fiecare cazan de smoala pe care cacatii aia si-l facusera intru iertarea pacatelor…
Nu mai tin minte de ce ma grabeam.  Poate la sosirea unui nou vapor pe falezele din Eforie… nu mai tin minte, insa tu necesitai atat de multa atentie cu picturile tale si trebuia sa stau neclintit ore in sir. Retin in schimb ca in scurtele pauze in care iti relaxai muschii, imi desfaceai o bere si ma rasfatai cu diferite trucuri de magie, trucuri despre care astazi imi amintesc destul de firav.
Clipele se indragostisera de noi, devenisem, in secret, mai mult decat amanti. Eram un fel de sot si sotie – recunoscuti nelegitim.  In seara aceea castigasei mai mult decat de obicei si fara sa scot vreun cuvant, m-ai tras dupa tine prin coridoare intunecate, care imi amestecau in nari un miros abundent de urina si de organe aflate intr-o stare avansata de putrefactie. Erau coridoare care nu se mai terminau, infinit de intinse, luminate de un bec atarnat de mijlocul tavanului la distanta de vreo douazeci de pasi. Ma invadase o stare de nesiguranta, un atac de panica pe care nu il mai simtisem niciodata, insa palma ta fierbinte, pe care o strangeam puternic cu degetele, ma linistea si ma facea sa merg mai departe. Ne-am intalnit in drumul nostru cu diversi indivizi mascati, care se intorceau pesemne din capatul acelor cazemate. Imi raschetasem pielea prin zidurile reci si habar n-aveam unde ma duci, incotro merg.
Din prima clipa cand am intrat acolo, m-am eliberat. M-am aruncat repede sa vad peisajul si mi se parea ca este intr-adevar, sfarsitul lumii. Nu cunoscusem niciodata parfumul de tarfa dezbracata si asezata pe rug. Multe masti imprejur, astfel incat aveam senzatia ca eu sunt singurul individ real de-acolo, singurul om. Apoi mi-ai injectat nu stiu ce tampenie, lucru care m-a facut sa ti-o trag intreaga seara, sa caut fibra de pizda in coclaurile acelea negre pe care nici astazi nu stiu unde sa le gasesc sau cum mama dracului se numesc.
Rasaritul ne-a gasit pe un dig, departe. Stateam dezbracati, cu ochii fixati inspre larg, acoperiti de undele sonore ale pescarusilor. Trageam din aceeasi tigara, tii minte? Nu mai stiam nimic despre noi, dar stateam acolo, impreuna, amandoi, incolaciti in pectoralii tarzii ai digului. Eram noi, asezati unul langa celalalt ca doi copii pedepsiti de o lume cretina.
Multa vreme dupa aceea nu ne-am mai vorbit. Ma asteptai in fiecare seara acasa – fara sa scoti vreun sunet, fara sa ma privesti. Circulam fiecare in drumul lui, intersectandu-ne cateodata, facand ocolisuri pe dupa mobilierele din sufragerie si parca aveam tot timpul tendinta sa-mi cer iertare. Nu voiam sa te supar cu nimic, desi stiam ca suntem aproape de final. Stiam ca vei ramane o pagina scrisa si ma bucuram in acele clipe de nebunie, ca ne-a fost dat sa traim in aceeasi epoca.Ca fara sa stim, avansam catre moarte cu o viteza uluitoare. Viteza timpului.
Am impartit o lume cu tine, candva. Si era a noastra, noi o nascusem, noi doi – impreuna. Am impartit un pamant si ochii amandurora au fotografiat, pentru un timp, acelasi drum, aceeasi idee. Ce mult credeam in tine pe atunci. Cum te divinizam…  cum iti cercetam cu atentie fiecare cuvant, fiecare subinteles. Habar n-aveam ca intr-o zi totul se curma si se reduce la tacere. Nu stiam ca vremea face iubirile sa devina straine, ca ceea ce ne unise intr-o zi, intr-o alta ne va indeparta. Astazi nu mai esti acasa.  Astazi esti pe o alta fila de timp, paralela cu a mea, o fila de inceputuri. Pe fila noastra s-au scris de prea mult timp sfarsiturile…

Explore posts in the same categories: Prin paduri intunecate