insemne amare

vezi tu, nedreptatea cea mai mare a iubirii este ca intr-un final ajungem prieteni.
pareri despre viata. opinii natange, tembele, pentru ca niciodata nu vom fi pe deplin impliniti…
nici atunci cand langa noi se vor aseza, frumos, diferite perechi de ochi – fara soarta si ele.
cu siropul clipei implantat in firele carnii, vor incerca sa creeze aceeasi tridimensiune nostalgica si absurda
pe unde am poposit amandoi. nu-ti face griji, nu cant de regret. mai degraba de goliciune…
nu inteleg de ce visurile tale au fost intotdeauna transparente, ca un elastic tehnologic, aprins intamplator
cand unii intervin si schimba drumuri. si eu am schimbat un drum: pe al nostru. dar l-am schimbat definitiv.
ce mai faci? nu eu te intreb, ceva din mine. si tot ceva din mine spera sa-mi raspunzi. poate doar cu un singur insemn,
care sa ascunda atatea fraze fragile si indepartate…
recunosc, am ajuns acum la sfarsit. adevaratul sfarsit. pana acum am mai avut sfarsituri, insa nici unul atat de concludent.
asta denota ca am fost niste fraieri, macar niste fraieri.
te-am auzit in incaperea aia, te-am auzit cum coborai dintre stele si cum urlai, zvarcolindu-te in infinite pareri de rau
in infinite stampe vechi si straine.
te-am auzit si n-am stiut cum sa reactionez. am lacrimat si doar atat. mi-am strans pleoapele si-am respirat fara sa spun nici un cuvant,
strangand telefonul atat de ascuns pentru toti, ca un freamat de lup singuratic..
astazi semnez biletele de dragoste, uleioase ca un nud de negresa. uneori am senzatia aceste culori se vor strivi de pielea mea
si ma vor sa ingalbenesc dezbracat mai multe panze de timp. dar nu, nu cad. raman drepte si stinghere, indelungi ca niste paralele in univers.
n-avem planete de escaladat. n-avem nimic.
cand zbor in noapte spre vest, parca te vad prin stele, aproape… cu parul tau dezordonat si parfumat
astfel incat toate persoanele sunt cladite dupa chipul si asemanarea ta. o batrana imi rade scapandu-si placa dentara pe culoarul maroniu.
pentru o secunda de intarziere inca mai sper sa pot pastra imaginea intiparita in retine, pentru a o analiza mai tarziu.
ce-am ajuns? te-as intreba… ce ne-a retinut, mai tii minte? ce ne-a grabit? ce nu ne-a lasat sa ramanem?
unde am vrut sa o-ntindem? si dupa cine ne-am luat? cata ironie in acest zambet si cata parere de rau…
pentru ce, care a fost scopul acela suprem care nu ne-a dat voie sa traim?
vezi tu, nedreptatea cea mai mare a iubirii este ca intr-un final nu mai ajungem nici macar prieteni…

Explore posts in the same categories: Poezii