Alte paduri intunecate

Te asezasei ca o umbra peste noptile mele lungi. Erau atat de lungi, incat nu mai puteam sa ies din ele fara sa le frang cu o dalta – ferestrele. Instelate si clare, tronau in imparatia noastra, in convorbirile noastre intime si insufletite, ca un Dumnezeu selenar. Te asezasei pe un fotoliu, la o margine de gand si ma priveai  pe toate partile, de la est la vest, de la nord la sud, incercand – cu o foarte mare acuratete  – sa-mi desenezi portretul. Aveai ochii negri pe atunci, ochi prin care puteam sa vad liber cum arata abisul si sa-l cuceresc.
Ma intrebam cum se putea ca intr-o bezna ca aceea, in grotele acelea subterano-amoroase, sa mai existe lumina, culori fara capat, amestecate intre ele in milioane de nuante, care dadeau templului un aspect viu, o  imagine de tablou.  Aveam, nu stiu de ce,  senzatia ca sute de demoni si-au construit iadul in mine si ca ard in fiecare cazan de smoala pe care cacatii aia si-l facusera intru iertarea pacatelor…
Nu mai tin minte de ce ma grabeam.  Poate la sosirea unui nou vapor pe falezele din Eforie… nu mai tin minte, insa tu necesitai atat de multa atentie cu picturile tale si trebuia sa stau neclintit ore in sir. Retin in schimb ca in scurtele pauze in care iti relaxai muschii, imi desfaceai o bere si ma rasfatai cu diferite trucuri de magie, trucuri despre care astazi imi amintesc destul de firav.
Clipele se indragostisera de noi, devenisem, in secret, mai mult decat amanti. Eram un fel de sot si sotie – recunoscuti nelegitim.  In seara aceea castigasei mai mult decat de obicei si fara sa scot vreun cuvant, m-ai tras dupa tine prin coridoare intunecate, care imi amestecau in nari un miros abundent de urina si de organe aflate intr-o stare avansata de putrefactie. Erau coridoare care nu se mai terminau, infinit de intinse, luminate de un bec atarnat de mijlocul tavanului la distanta de vreo douazeci de pasi. Ma invadase o stare de nesiguranta, un atac de panica pe care nu il mai simtisem niciodata, insa palma ta fierbinte, pe care o strangeam puternic cu degetele, ma linistea si ma facea sa merg mai departe. Ne-am intalnit in drumul nostru cu diversi indivizi mascati, care se intorceau pesemne din capatul acelor cazemate. Imi raschetasem pielea prin zidurile reci si habar n-aveam unde ma duci, incotro merg.
Din prima clipa cand am intrat acolo, m-am eliberat. M-am aruncat repede sa vad peisajul si mi se parea ca este intr-adevar, sfarsitul lumii. Nu cunoscusem niciodata parfumul de tarfa dezbracata si asezata pe rug. Multe masti imprejur, astfel incat aveam senzatia ca eu sunt singurul individ real de-acolo, singurul om. Apoi mi-ai injectat nu stiu ce tampenie, lucru care m-a facut sa ti-o trag intreaga seara, sa caut fibra de pizda in coclaurile acelea negre pe care nici astazi nu stiu unde sa le gasesc sau cum mama dracului se numesc.
Rasaritul ne-a gasit pe un dig, departe. Stateam dezbracati, cu ochii fixati inspre larg, acoperiti de undele sonore ale pescarusilor. Trageam din aceeasi tigara, tii minte? Nu mai stiam nimic despre noi, dar stateam acolo, impreuna, amandoi, incolaciti in pectoralii tarzii ai digului. Eram noi, asezati unul langa celalalt ca doi copii pedepsiti de o lume cretina.
Multa vreme dupa aceea nu ne-am mai vorbit. Ma asteptai in fiecare seara acasa – fara sa scoti vreun sunet, fara sa ma privesti. Circulam fiecare in drumul lui, intersectandu-ne cateodata, facand ocolisuri pe dupa mobilierele din sufragerie si parca aveam tot timpul tendinta sa-mi cer iertare. Nu voiam sa te supar cu nimic, desi stiam ca suntem aproape de final. Stiam ca vei ramane o pagina scrisa si ma bucuram in acele clipe de nebunie, ca ne-a fost dat sa traim in aceeasi epoca.Ca fara sa stim, avansam catre moarte cu o viteza uluitoare. Viteza timpului.
Am impartit o lume cu tine, candva. Si era a noastra, noi o nascusem, noi doi – impreuna. Am impartit un pamant si ochii amandurora au fotografiat, pentru un timp, acelasi drum, aceeasi idee. Ce mult credeam in tine pe atunci. Cum te divinizam…  cum iti cercetam cu atentie fiecare cuvant, fiecare subinteles. Habar n-aveam ca intr-o zi totul se curma si se reduce la tacere. Nu stiam ca vremea face iubirile sa devina straine, ca ceea ce ne unise intr-o zi, intr-o alta ne va indeparta. Astazi nu mai esti acasa.  Astazi esti pe o alta fila de timp, paralela cu a mea, o fila de inceputuri. Pe fila noastra s-au scris de prea mult timp sfarsiturile…

insemne amare

vezi tu, nedreptatea cea mai mare a iubirii este ca intr-un final ajungem prieteni.
pareri despre viata. opinii natange, tembele, pentru ca niciodata nu vom fi pe deplin impliniti…
nici atunci cand langa noi se vor aseza, frumos, diferite perechi de ochi – fara soarta si ele.
cu siropul clipei implantat in firele carnii, vor incerca sa creeze aceeasi tridimensiune nostalgica si absurda
pe unde am poposit amandoi. nu-ti face griji, nu cant de regret. mai degraba de goliciune…
nu inteleg de ce visurile tale au fost intotdeauna transparente, ca un elastic tehnologic, aprins intamplator
cand unii intervin si schimba drumuri. si eu am schimbat un drum: pe al nostru. dar l-am schimbat definitiv.
ce mai faci? nu eu te intreb, ceva din mine. si tot ceva din mine spera sa-mi raspunzi. poate doar cu un singur insemn,
care sa ascunda atatea fraze fragile si indepartate…
recunosc, am ajuns acum la sfarsit. adevaratul sfarsit. pana acum am mai avut sfarsituri, insa nici unul atat de concludent.
asta denota ca am fost niste fraieri, macar niste fraieri.
te-am auzit in incaperea aia, te-am auzit cum coborai dintre stele si cum urlai, zvarcolindu-te in infinite pareri de rau
in infinite stampe vechi si straine.
te-am auzit si n-am stiut cum sa reactionez. am lacrimat si doar atat. mi-am strans pleoapele si-am respirat fara sa spun nici un cuvant,
strangand telefonul atat de ascuns pentru toti, ca un freamat de lup singuratic..
astazi semnez biletele de dragoste, uleioase ca un nud de negresa. uneori am senzatia aceste culori se vor strivi de pielea mea
si ma vor sa ingalbenesc dezbracat mai multe panze de timp. dar nu, nu cad. raman drepte si stinghere, indelungi ca niste paralele in univers.
n-avem planete de escaladat. n-avem nimic.
cand zbor in noapte spre vest, parca te vad prin stele, aproape… cu parul tau dezordonat si parfumat
astfel incat toate persoanele sunt cladite dupa chipul si asemanarea ta. o batrana imi rade scapandu-si placa dentara pe culoarul maroniu.
pentru o secunda de intarziere inca mai sper sa pot pastra imaginea intiparita in retine, pentru a o analiza mai tarziu.
ce-am ajuns? te-as intreba… ce ne-a retinut, mai tii minte? ce ne-a grabit? ce nu ne-a lasat sa ramanem?
unde am vrut sa o-ntindem? si dupa cine ne-am luat? cata ironie in acest zambet si cata parere de rau…
pentru ce, care a fost scopul acela suprem care nu ne-a dat voie sa traim?
vezi tu, nedreptatea cea mai mare a iubirii este ca intr-un final nu mai ajungem nici macar prieteni…

Din regulari

Din nou camera mea alba, aproape neagra. Este in regula, respiram impreuna, unul prin peretii celuilalt. Si eu am pereti, numai ca ai mei au gratii de titan in care sta tintuit un suflet. O inima incarcerata osos de carapacea pieptului nefolositor. Mai este rost? Imprejur sunt aceleasi sticle goale, ramase pe baricade din vremuri mai bune. Respiram impreuna eu si camera mea albastra…aproape neagra.
Nu stiu pe unde esti tu, iubirea mea, am incetat sa te mai caut. Mi-am luat in serios nefericirea si m-am imbarcat in corabia ei nestrabatuta de valuri. E frumos aici – cel putin in momentul in care ninge. Ninge absurd, tavalindu-ma prin zapada rece cu palmele vraiste. Mai este rost? Mai avem timp astazi? Nici nu-ti mai tin minte glasul, dar stiu ca adormind mi-l voi aminti si-l voi lasa sa-mi cante povestile dincolo de granitele ratiunii. Este o nenorocire sa fi singur peste un pamant pe care inca ninge. Ma gandesc la cei care cresc prin camine, singuri dintotdeauna. Pana si lor trebuie sa le fie mai bine decat celor care raman stingheri in freamatul modernizarii. Cei care pierd pe cineva cand constientizeaza. Iar eu constientizez cand tu alegi sa te ascunzi.
Multe masini. Cai putere si nume sonore, care fac itinerariul sa para boem cand de fapt el este pulbere si goliciune. Nu mai gandi, nu mai cauta raspunsuri, traieste secunda din urma. De cele mai multe ori dragostea e o geneza, iar daca ai priceput menirea ei ai pierdut-o instant. M-am intins pe parchet cu gandul sa-ti scriu. Vezi bine ca nu pot face asta. Nu stiu cauza, dar observ ca derularea e aceeasi. Incerc – deseori – sa te sarut prin distanta. Stiu ca nu simti, stiu ca nu intelegi, dar este singurul lucru pe care nu mi l-am pierdut. Apoi ma asez peste tacere ca un praf pe trotuare, in speranta ca cineva o sa stropeasca intr-un sfarsit molozul cu uitare. Aud aceiasi pasi in noapte. Pasii care imi aduc aminte de scartaitul nocturn al tocurilor tale, cei care imi arata ca n-are rost sa-ti mai scriu.
S-au scris cuvintele si eu am ramas in urma sa le sterg. Tu esti dincolo de teritorii, eu dincolo de mesaje. Inmultindu-ma nu ma realizez. Pot doar sa ma aduc intr-o forma umana pe care o poti eticheta in goana ta dupa aur. Eu n-am aur, baby. Cand ai realizat asta ai inceput sa fugi. Tu si cele doua din tine.
Ti-am spus candva povestea unor ochi. A unui barbat firav, incapabil sa stea imbracat in uniforma militara. Un barbat fragil ca o ciocolata amaruie. Ai tacut si-ai zambit. Am realizat atunci ca nu stii ce inseamna. Astazi spun altora aceeasi poveste si fiecare intelege din ea ce-si doreste. Ce drum nenorocit ni s-a dat. Ce cumplit am ales! Ce fara de minte…

Dragoste cu palme albe

dragoste cu palme albe
iscalita-n tample arse
plang poete…
dupa plase

–––-

coaste-n sange – pe borduri,
ricosate din sosele
adunat-au lacrimi moarte
investite prin inele
plang amante
pe sosele
flescaite in parbrize
si atele

flori de pantec – implantate
verzi…departe
suflete pasind pe brize
desirate
plang doi fetusi…
plans de stele
nedreptate

–––-

dragoste cu palme albe
prinsa in autostrada
plang poete, plang amante
pe zapada
stau doi fetusi plansi intr-altul
pe o lada, dupa brize
in parbrize
desirate coaste-n sange
plansul plange…

1 martie 2010

A mai trecut un an… Astea sunt clipele, zilele, momentele din viata care ne fac sa prindem in brate efermeritatea…Suntem tot noi, aceiasi… doar ca avem acum alte itinerarii. Practic – ce s-o fi schimbat?? Intelesul? Habar n-am! E iarasi 1 martie!! La multi ani de martisor!!!