Cacaturi

Din ceruri cad zdrente. Dumnezei care s-au smecherit, carora nu le mai pasa, sau in cur ii doare ca rahatul asta de viata este condus spre nicaieri de niste cretini. Sa ne iubim aproapele… care aproape? Intorci privirea si vezi pustietatea ca o Sahara frumoasa, cu picioare zvelte si carnoase, iar decolteul negru da sanilor ei o nuanta creola, de ochelari de soare. A fost ziua indragostitilor, am vazut miliarde de cupluri etalandu-si prin parcuri dragostea, ca si cum ar fi fost un nou accesoriu, un nou tip de telefon mobil cu camera de nu stiu cati megapixeli, internet si enspe mii de intrebuintari. Le-am privit cu nonsalanta sarutul, atingerile, zambetul si modul in care si-au daruit cadouri. Nu mi-a placut. Asta pentru ca ne-am obisnuit sa imprumutam de la americani toate cacaturile. Maine vom fi innebuniti dupa ziua Recunostintei, vom taia curcani si ne vom insusi traditia ca niste lingai. Vom astepta Halloween-ul cu nerabdarea pe care o aveam cand trebuia sa vina vacanta de vara. In scurt timp va veni Dragobetele si pot sa jur ca nu va fi nimeni prin parcuri, nu se va saruta nimeni si nu-si va darui nimeni cadouri.
Sufletul este elementul primordial in razboiul cu viata. Sau cu moartea. Nu stiu care dintre ele este, in actualul moment,   benefica, mai ales in conditiile in care viata pare sa se fi terminat iar moartea abia sa inceapa. Stiu insa ca sufletul meu este cel care poate sa aleaga o destinatie si ea sa fie una in compania lui Baby, departe de ceea ce inseamna modernitate, aglomeratie, masini si lovele. Baby si atat. Baby este tot, absolut tot. Ea deschide orizonturi pe care ratatii din ceruri le inchid. Ea este in fiecare picatura de ploaie, in fiecare fulg de zapada si lacrima de noroi pe care le simt ori de cate ori evadez din celula. Uneori plange din cauza celor din jur. Eu n-am inteles niciodata de ce se lasa prada cuvintelor , de ce isi lasa ochii sa curga, de ce regreta, dar mi-am spus ca o femeie poate sa perceapa lucruri pe care eu nici macar nu le pot vedea.  E posibil sa ma fi repetatat pe undeva prin istorie, dar in noaptea asta se admite. Mai devreme era trista. Din ceruri se auzeau halbele de bere ciocnindu-se. Dumnezeii faceau pariuri pentru meciul dintre Milan si Manchester. De ce le-ar fi pasat? Are vreo importanta, cand suntem atat de efemeri si de neputinciosi? Eu am ales sa adorm. Sa inchid pleoapele si sa visez. Sa visez la ziua in care nu voi mai fi aici. M-am saturat sa fiu, sa fiu, sa fiu…
In viata, important este sa stii cand trebuie sa pleci.Si mie mi-a cam venit secunda. E atat de tarziu incat habar n-am daca vorbesc serios sau mint cu buna stiinta, dar gandul ca voi fi in alt spatiu ma linisteste. E totul interzis in jurul nostru si chiar daca am impresia ca vorbesc ca un politician voi continua sa avansez. Cel putin cuvintele mele sunt indragostite, stiu sa faca amor intre ele, stiu sa se destrame cand sunt citite de ingeri, stiu sa-si schimbe forma dupa chipul si asemanarea mea. Uneori sunt numai insiruiri gratuite, ca si acum. Inutile. Asta pentru ca reflecta un adevar. Un ins. Pe mine. Si eu le experimentez, le droghez, le infrumusetez ca sa poata fi citite de orice tip de ochi, dar inainte de toate, sa poata fi citite de mine. De prisos a mai spune ca scriu pentru mine. Scriu pentru oricare individ a simtit cutitul adanc infipt intre coaste, stie ca rana nu poate fi vindecata si nici musamalizata, ascunsa, intelege ca pamantul este locul care iti fuge de sub picioare atunci cand lucrurile par a se aseza si pentru tine, vede in ceruri niste imbecili care joaca table si ne mai arunca din cand in cand cate un os. Fireste ca iubesc, am mai spus. Am spus de-atatea ori incat nici nu mai tin minte… Iubesc in toate modurile posibile. Pe toate fetele, mochetele si figurile de stil. Ma daruiesc fara sa mai tin cont de rateuri, la urma urmei cine este in masura sa judece ce, cat si cum am iubit? Este usor sa primesti, usor sa tragi concluzii, sa halesti si sa dai mai departe o minciuna. Adevarul este, insa, cel care nu poate fi niciodata digerat. Nici el nici starile care il acompaniaza. Intre noi e un zid vizibil de pe Jupiter. Intre fiecare dintre noi, nu numai intre mine si Baby. Pentru ca Baby apare si dispare din peisaj ca o fantoma. Cateodata ma intreb daca are vreun rost sa vorbesc despre ea. Apoi realizez ca daca ea n-ar exista, eu as fi probabil un handicapat ascuns pe undeva prin ceruri, cu degetul mijlociul al mainii drepte aratat  spre fraierii care inca mai cred ca dragostea este cea mai pura chestie pe care o simtim.  Baby exista si de-asta eu sunt aici, impreuna cu voi, vizualizand acel deget intins catre noi, acel ranjet etern, nebun si complet, de un handicapat al carui Baby pleaca sau a plecat deja…
M-am hotarat, o sa mai raman ceva timp….

Explore posts in the same categories: Prin paduri intunecate

2 comentarii pe “Cacaturi”

  1. mistery_icon Says:

    mergeam pe strada si se scuturau spitalele de suflete. la fiecare pas se vede indiferenta , amaraciunea. lumea dispera, baby e trista . cum sa salvam pe altii? nu ne putem salva pe noi.

  2. rasarit Says:

    eu ma numar printre cei care trebuie sa ramana nesalvati, sau macar asa imi place sa cred. strazile sunt se ingusteaza intr-atat incat risti sa fii pleznit direct in tample. furnici.. nici macar atat..


Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s


%d blogeri au apreciat asta: