Sfarsitul unei povesti

Ingerul a murit. S-a zvarcolit in ultimele secunde ca un posedat, ca o fiara. Este pentru prima oara cand realizez ca hainele si incaltamintea de la Lacoste nu ma pot scoate din cacatul asta. Nici telefonul de la Prada. Nici Paco Rabanne-ul din sertar. Nici dolarii din portofel. Nici Dunhill-ul cu unghiile negre ca suvitele lui. Nici sticlele virgine de Jack. Nici barurile in care ma rotesc pana dimineata tarziu. Nici cartile Hyperioniene. Nici satelitii de la Dolce. Nici internetul…
Degeaba ma plimb prin locurile pe care le-am parcurs impreuna. Cand ingerul moare, nu mai e nimic de vazut. Ca niste femei frumoase, prin drumul lor prin viata, buruienile s-au transformat. Acapareaza totul. Inima, spiritul, labirintul. Pe buruienile din sufletul meu, speranta nu si-a mai depus ca-n alte dati, roua. Astazi nu mai visez…
Ingerul a murit, lepadandu-se de mine ca Petru de Iisus. Nici nu a fost nevoie de lacrimi. S-a intamplat pur si simplu, cum se intampla in dragoste. Cum ramai de multe ori si te intrebi: oare cum ar fi fost? Ea nu a plans. Mi-a spus ca s-a inchis in ea. Vrea sa traiasca in ea si ii place! Ii place pentru ca asta o tine detasata de halucinatia pe care i-o ofera, zilnic, literatura. Si de ce sa-i pese? De ce sa-i pese de intimitatea creola si dantelata, de escapadele nocturne, de sarutarile voluptoase si albastre, de rasaritul din dughenele reci, de bancile umbroase si intunecate… de lucrurile de care mie mi-ar pasa intotdeauna?
Am coborat in ninsoare. Asfaltul rastignit sub cavoul de gheata este singurul aliat. Merg orbeste prin stigmate diafane, prin parcari ingalbenite – atintuite de vesnicia efemeritatii. Imi sunt atat de straine cu toate. Magazinele si-au pus termopane. Prin hornurile caselor iese fum. Fumul dens care produce in mine imaginea unui camin. Sub care dintre aceste acoperisuri infinite, ti-ai ascuns, iubirea mea, fata sub perna? Sub care sequoia te adapostesti ca o pantera si nu mai ai in negrele-ti suvite, stele degerate? Catre ce mecanism al modernitatii ti se indreapta privirile, in ce ungher ajung palmele tale, prin ce meleaguri straine vrei sa-ti asezi talpile de fecioara? Peste ce brat se va aseza, sa se-anine, fata ta ascunsa de riduri? Din ce orizont va primi afectiunea care, cel putin pentru moment, nu este necesara? Si cate lacrimi te vor acoperi atunci cand va fi prea tarziu sa realizezi ca timpul nu merge inapoi. Nici daca plangi, nici daca zbieri, nici daca – efectiv – te doare! Va veni vremea in care maturitatea te va indemna sa iesi din tine. Vremea in care o sa incepi sa cauti un semn dinainte. Atunci, cand nu va fi nimeni pe strada, cand strazile tale nu ma vor mai cunoaste, abia atunci te vei intreba. Si va fi  extrem de dureros, ca si cum ai avea o gheara infipta in pantec. Abia atunci te vei intreba, la randul tau, oare cum ar fi fost?…
Te-am ingropat, ingerul meu. Mai mult decat in mine – nu se poate. Aici, in cimitirul fiorilor fierbinti. In sanctuarul parerilor de rau. In piramida regretelor. Aici, exact in locul in care a inceput totul…
E bine sa uiti. Intotdeauna va fi bine sa uiti. A nu uita este, insa, de vis!!!

Explore posts in the same categories: Prin paduri intunecate