Arhivă pentru Februarie 2010

Sunet de Techirghiol

Februarie 25, 2010

Techirghiolul are lacate mari. O metropola cosmica, adapostitoare a stingherilor. A celor care traiesc pentru suflet. Si sufletul inseamna arta. Un oras poleit cu albastru,ca o femeie frumoasa.Un capat de lume sub raze solare. O nostalgie primavaratica de volane si parbrize, acoperite toate de oxigenul moale ca o bucata de vata din care-ti vine sa rupi si sa-ti stergi cu parfumul marii – obrajii. Scantei nocturne corelate pe irisii surzi ai alb-negrului din Techirghiolul vechi si amar…
Techirghiolul n-are aeroporturi. N-are strazi intortocheate ca o intreaga retea vasculara. N-are autostrazi bengoase, luminate intens de panourile publicitare si de farurile bolizilor nemtesti. Techirghiolul n-are vitrine colorate in care stau asezate in diferite pozitii – manechinele de plastic. N-are fantome rosii sau verzi care sa se plimbe noaptea tarziu prin grotele lui sangerande. N-are aerul religios din preajma muntilor, n-are aglomeratia si invalmaseala bucuresteana, n-are ticaitul spasmodic al metroului si nici sculpturi in fildes. N-are nelinistiti siropoase, n-are rondouri labirintice tiparite ca un mozaic pe bitumul cenusiu. N-are baruri de streaptease, n-are cupole studentesti sau defilee de sticla incrustate pe scoarta limanului. N-are semafoare, n-are culorile paunului,n-are hoteluri de cinci stele sau parcuri inmiresmate de parfumul teilor inalti si zvelti ca niste cruci de lemn. N-are motoare cu reactie sau energii eoliene, n-are Turnuri Eiffel nici Arcuri de Triumf. N-are mall-uri cu benzi rulante, dichisite frumos in preajma sarbatorilor. N-are fuste scurte de promenada tarzie, n-are masini asezate pe patru benzi ca niste cortegii, n-are bataile inimii accentuate de sunetul decibelic al cluburilor de noapte, n-are imagini pictoriale – albe, galbene sau caramazii… N-are chintesenta caselor de moda europene si nici efectele speciale de la Hollywood, n-are vitralii englezesti si nici cantece de trubadur ranit. Nu, n-are zgarie-nori…
 Techirghiolul are numai lacatele mari si portile inalte si grele. O metropola cosmica, nascuta in imaginatia vechilor caligrafi. Techirghiolul are suflet in fiecare membrana, in fiecare fir de timp sau privire a spatiului. Are sarmul invinetit al vechilor cladiri, ascunse de mult sub apele tacerii. Ferestre albe, blindate de balcoanele care atarna trist ca niste perdele intunecate peste ziduri reci. Techirghiolul geme. Ranile se vindeca. Orasul capata imunitate si raspunde. De cate ori plec, ii aud chemarea. Il simt fredonandu-mi dureri antice, dureri la care numai el este antidotul. Techirghiolul ca o eterna logodnica.
In amurg orasul naste clipe. Taxiurile negre se asaza pe sosea ca niste perle. Acoperisurile canta serenade la orga vremii. Techirghiolul traieste… cochet ca o femeie in vesmant purpuriu. Iluzia ca cineva poate pata acest oras sub eronate versuri s-a destramat. Cu miscari de pendula, pamantul se misca. Eu ma foiesc sub decorul tarziu de februarie. Am ajuns acasa. Peste intuneric – soarele explodeaza cu puterea a zeci de miliarde de eruptii vulcanice de proportiile celei de la Pompei, luminand abisul cu  albastrul normalitatii. Techirghiolul n-are case de moda sau efecte Hollywoodiene, n-are aeroporturi sau zgarie-nori, dar are cafeneaua unde se scriu povestile, are sunetul literei taman strabatuta de uitare, are urma pasilor dintai, primele insemnari, primul inot, prima plutire si prima miscare a lebedei. Prima intalnire. Prima atingere. Primul sarut. Prima noapte. Prima despartire. Prima betie. Prima strofa… toate inchise in cufarul lacatelor mari. Toate sub sacoul masliniu al orasului, sub portile lui grele.

Anunțuri

Se termina trist

Februarie 22, 2010

Sunt in acelasi loc, pe canapeaua rece in care imi numar secundele in fiecare noapte. Sunt transpirat si sa fiu al dracului daca nu-mi vine sa spun ca sunt in alta parte. Haine straine primprejur. Oi fi venit cu pizde pe aici? Televizorul duduie, alimentat cu energia nucleara a trei centrale atomice, toate legate intre ele si sustinute de un miliard de turbine invelite in plasma. Inca simt in timpane trecerea sublima a glontelui pe langa urechea stanga. Ce-oi fi visat? Candva imi imaginam ca-mi voi petrece diminetile cu tine, stand la cafea imbratisati, fara lume. Astazi ma gandesc la viitor ca un bastinas lasat amanet in mijlocul civilizatiei, pe strazile umplute pana la refuz de masini. Imi aprind o tigara, am atatea sa-ti povestesc. Stiu ca citesti, stiu ca urmaresti din locul ala rece, prin ochelarii care-ti cad albastru peste nari si reflecta tic-tacul rapid al timpului. Tu, iubirea mea, ca o avalansa ai luat totul. Te-ai repezit ca o felina peste prada, cotropindu-mi atriile, sufocandu-mi ventriculele. Ascult in fiecare zi sunetul pe care-l provoaca pantofii tai cand calca bitumul soselelor si de fiecare data ma intreb de ce mama dracului nu ma recunosti.
Mona e trista. Vorbim despre ozn-uri. Nu mai fumeaza si noua pereche de jeansi pe care si-a tras-o peste fese demoleaza toate miturile legate de anal. Cum sa nu iti plimbi penisul pe materialul in care sunt scrise atatea povesti? E un continuu dans in poala, orb ca noaptea de februarie, si spargator de carapace umane. Tu cum esti, iubita mea? Te-ai vindecat? Ultima oara ne-am vazut in spital, eu cu sufletul paralizat pe targa din cauza amorului pecuniar pe care l-ai promovat si tu cu membrele lipite ca niste ventuze de parbrizul mertanului. Ti-am spus ca spre moarte nu se calatoreste cu masina, pentru ca reteaua venelor este complexa si, slava cerului, exista service-uri pe toate gangurile. In cel mai bun caz, ai fi putut ajunge la granita. Ai inceput sa razi si te-ai amestecat in multime.
De ce tarfele nu si-o trag niciodata cu cei pe care ii iubesc sau de care sunt iubite? Ma intreb pentru ca niciodata satisfactia unui dezmat nu este conferita de dragoste. Sunt atatea motive pentru care ar trebui sa cred ca noaptea asta s-a dezbracat de lenjerii si ca tu o sa-mi apari dintr-un mausoleu oniric si-o sa ma pot juca la nesfarsit printre padurile de sfarcuri inalte. De cele mai multe ori, gandul la o chestiune ca asta ma face sa ma simt invadat de viermi si sa le impart fiecare inghititura nostaligica din crusta sensibila a sufletului.
Cuvinte. Doua imaginatii paralele. Doua puncte, caci maine iarasi va trebui sa ne trezim. Si iarasi sa ne imbracam. Iarasi inaintea oglinzii din baie, iarasi urinand prin tevile asociatiei de locatari, iarasi coborand trepte si fragmente. Se termina trist, iubirea noastra.

Realitati

Februarie 19, 2010

Cine este rasarit? Cine este cel care se ascunde sub pielea lui rasarit? De fiecare data cand ies din transa sunt un copil nevinovat, bucati fragile si fragede de carne asezate peste oase uscate si grele. Cine este rasarit si care este drumul lui? De multe ori vreau doar sa mi-o trag, sa-mi arunc vierme de matase in aurora boreala dintre picioarele voastre crepusculare. De multe ori culeg cuvinte din gradinile fara frunze pentru a sopti la chitara cateva basme. De multe ori uit ca sunt rasarit, ies din mine si colind orasele fara sa-mi caut povestile sau papusile….
Am incercat de-a lungul timpului sa ridic o statuie, o viata. Am descoperit-o in pamant pe Baby si-am slefuit-o ca si cum ar fi fost un diamant. Apoi viata ei a prins contur si s-a scris aproape in fiecare pagina de pe Sange de iepure. Au fost clipe in care am pierdut razboiul cu ea si printre palmele mele a curs nisipul din clepsidra ca si cum printr-o cascada mi-ar fi curs sangele. Sunt texte in care ne-am aflat la sfarsit si fiecare cuta a lor a durut. Iar mai apoi, durerea a ramas stampilata ca o cicatrice in inima mea.
Am vrut sa fie rasarit – dragostea trista. Declaratiile lui. Povestile lui. Un personaj mai mult sau mai putin real, nici eu nu mai stiu cum sa-i spun. Pentru ca rasarit traieste in fiecare dintre voi si  cu totii veti ajunge la un moment dat sa fiti rasarit. Un personaj care continua sa caute oceanul si spera, ca un obsedat, s-o intalneasca pe Baby in spuma malurilor lui. Sigur ca o va intalni intr-un final, dar se vor termina atunci cu toatele? Cum va fi scrisa geneza cand insasi rolul in sine a fost depistat? Ceva ma indeamna sa spun ca nici nu mai conteaza. Asa este, de cele mai multe ori sfarsitul nu conteaza. M-am despartit de mii de ori pe scarile astea reci, credeti ca mai stiu vreun fragment despre cineva?
Asta e viata, o continua si dureroasa despartire. O femeie cu lacrimi albastre, neinteleasa de nimeni, cu atat mai putin de unul care-i sta ingenuncheat la picioare. Dar tu, frumoaso… ochii tai mai pot fi stersi de lacrimi. Isi pot reflecta patosul in alte perechi de ochi, virgine si ele, fara lacrimi albastre. Nu e spatiul si nici timpul sa cazi in genunchi…
Timpul se mai opreste. Uneori ploua. Atunci dor al dracului de tare, toate. Probabil ca nu voi afla cine este rasarit, dar stand in genunchi, cu el in mine, invat din ce in ce mai multe lucruri, pe care sper sa le pot aplica macar o data in viata asta. Sau daca nu, in urmatoarele…

Cacaturi

Februarie 16, 2010

Din ceruri cad zdrente. Dumnezei care s-au smecherit, carora nu le mai pasa, sau in cur ii doare ca rahatul asta de viata este condus spre nicaieri de niste cretini. Sa ne iubim aproapele… care aproape? Intorci privirea si vezi pustietatea ca o Sahara frumoasa, cu picioare zvelte si carnoase, iar decolteul negru da sanilor ei o nuanta creola, de ochelari de soare. A fost ziua indragostitilor, am vazut miliarde de cupluri etalandu-si prin parcuri dragostea, ca si cum ar fi fost un nou accesoriu, un nou tip de telefon mobil cu camera de nu stiu cati megapixeli, internet si enspe mii de intrebuintari. Le-am privit cu nonsalanta sarutul, atingerile, zambetul si modul in care si-au daruit cadouri. Nu mi-a placut. Asta pentru ca ne-am obisnuit sa imprumutam de la americani toate cacaturile. Maine vom fi innebuniti dupa ziua Recunostintei, vom taia curcani si ne vom insusi traditia ca niste lingai. Vom astepta Halloween-ul cu nerabdarea pe care o aveam cand trebuia sa vina vacanta de vara. In scurt timp va veni Dragobetele si pot sa jur ca nu va fi nimeni prin parcuri, nu se va saruta nimeni si nu-si va darui nimeni cadouri.
Sufletul este elementul primordial in razboiul cu viata. Sau cu moartea. Nu stiu care dintre ele este, in actualul moment,   benefica, mai ales in conditiile in care viata pare sa se fi terminat iar moartea abia sa inceapa. Stiu insa ca sufletul meu este cel care poate sa aleaga o destinatie si ea sa fie una in compania lui Baby, departe de ceea ce inseamna modernitate, aglomeratie, masini si lovele. Baby si atat. Baby este tot, absolut tot. Ea deschide orizonturi pe care ratatii din ceruri le inchid. Ea este in fiecare picatura de ploaie, in fiecare fulg de zapada si lacrima de noroi pe care le simt ori de cate ori evadez din celula. Uneori plange din cauza celor din jur. Eu n-am inteles niciodata de ce se lasa prada cuvintelor , de ce isi lasa ochii sa curga, de ce regreta, dar mi-am spus ca o femeie poate sa perceapa lucruri pe care eu nici macar nu le pot vedea.  E posibil sa ma fi repetatat pe undeva prin istorie, dar in noaptea asta se admite. Mai devreme era trista. Din ceruri se auzeau halbele de bere ciocnindu-se. Dumnezeii faceau pariuri pentru meciul dintre Milan si Manchester. De ce le-ar fi pasat? Are vreo importanta, cand suntem atat de efemeri si de neputinciosi? Eu am ales sa adorm. Sa inchid pleoapele si sa visez. Sa visez la ziua in care nu voi mai fi aici. M-am saturat sa fiu, sa fiu, sa fiu…
In viata, important este sa stii cand trebuie sa pleci.Si mie mi-a cam venit secunda. E atat de tarziu incat habar n-am daca vorbesc serios sau mint cu buna stiinta, dar gandul ca voi fi in alt spatiu ma linisteste. E totul interzis in jurul nostru si chiar daca am impresia ca vorbesc ca un politician voi continua sa avansez. Cel putin cuvintele mele sunt indragostite, stiu sa faca amor intre ele, stiu sa se destrame cand sunt citite de ingeri, stiu sa-si schimbe forma dupa chipul si asemanarea mea. Uneori sunt numai insiruiri gratuite, ca si acum. Inutile. Asta pentru ca reflecta un adevar. Un ins. Pe mine. Si eu le experimentez, le droghez, le infrumusetez ca sa poata fi citite de orice tip de ochi, dar inainte de toate, sa poata fi citite de mine. De prisos a mai spune ca scriu pentru mine. Scriu pentru oricare individ a simtit cutitul adanc infipt intre coaste, stie ca rana nu poate fi vindecata si nici musamalizata, ascunsa, intelege ca pamantul este locul care iti fuge de sub picioare atunci cand lucrurile par a se aseza si pentru tine, vede in ceruri niste imbecili care joaca table si ne mai arunca din cand in cand cate un os. Fireste ca iubesc, am mai spus. Am spus de-atatea ori incat nici nu mai tin minte… Iubesc in toate modurile posibile. Pe toate fetele, mochetele si figurile de stil. Ma daruiesc fara sa mai tin cont de rateuri, la urma urmei cine este in masura sa judece ce, cat si cum am iubit? Este usor sa primesti, usor sa tragi concluzii, sa halesti si sa dai mai departe o minciuna. Adevarul este, insa, cel care nu poate fi niciodata digerat. Nici el nici starile care il acompaniaza. Intre noi e un zid vizibil de pe Jupiter. Intre fiecare dintre noi, nu numai intre mine si Baby. Pentru ca Baby apare si dispare din peisaj ca o fantoma. Cateodata ma intreb daca are vreun rost sa vorbesc despre ea. Apoi realizez ca daca ea n-ar exista, eu as fi probabil un handicapat ascuns pe undeva prin ceruri, cu degetul mijlociul al mainii drepte aratat  spre fraierii care inca mai cred ca dragostea este cea mai pura chestie pe care o simtim.  Baby exista si de-asta eu sunt aici, impreuna cu voi, vizualizand acel deget intins catre noi, acel ranjet etern, nebun si complet, de un handicapat al carui Baby pleaca sau a plecat deja…
M-am hotarat, o sa mai raman ceva timp….

Se facuse tarziu

Februarie 11, 2010

Apoi se duc… Cat de stingher! Ce singuratic! Raman zambete negre inscriptionate in arhiva. Cuvinte tocite, lipsite de sensuri. Litere moarte, infipte adanc sub piele pentru ca niciodata sa nu pot scapa… Usile  deschise inainte sunt incuiate, acum, pe dinafara, de unghii straine, necunoscute. Stau si privesc, captiv intr-un sarcofag, intr-un decor fara ferestre. Habar n-aveam cat sunt de singur. Nici nu stiam cat de departe m-am retras, tragand dupa mine cisterne de parfum cu iz de trandafiri si liliac…
Nu exista intoarceri, reintoarceri. Exista hotarari deja luate. Decizii care ma arunca sub pat si ma lasa acolo, sa inghet, sa stagnez, sa chem si sa plang. Si ori de cate ori mi se pare ca vine, de fapt, cineva pleaca. Culoare luminii ramane intact. Pe holuri, gresia inca pastreaza caldura si forma talpilor. Au fost cu totii aici.. si cand ascult tacerea mi se pare ca zambetele abia acum omoara sunetul.
Lanturi care spinteca pielea din jurul umerilor, frecandu-se ca un bomfaier, de oase. Ochi care elibereaza in oglinda ultimele clipe, ca  ochii unei cobre – clipa mortii. Privirea e trista.. ce s-o fi intamplat? Carlionti de bastinasa rastigniti prin pereti, pahare goale, scaune batute adanc in parchet, pustiu: rece! Despartirea ca o pustietate bronzata. Ne vedem in cealalta viata, sau in vis, draga mea. Aici nu ne putem adapta. Ne intalnim acolo unde locul permite stabilitate fara sa ceara suflete. Fara rani. Fara stigmate. Pana atunci imi strang ultimele bucati de carne atarnate prin lustre si cuie de tablouri. Nu mai pot astepta. Bate vantul si trenurile parasesc garile. La revedere, lenjerie rosie. La revedere, cizme lungi, picioare epopeice si buze creole.
Somn fara trup. Cimitir cu aripi. Mormintul unui viu. Spirit ars de mediocritate si infantilism. Evanghelii absurde. Pamant incrustat, cu sfarcurile taiate. Habar n-aveam ca sunt atat de singur. Cafele scurse prin panze albe, tricouri umede, strans-lipite de pielea ta. Mai multe cavouri. Sarafane. Baldachine negre. Tigari imprastiate si ploi interioare. Degete si taste.
Usile se incuie singure pe dinauntru. Pasi care se apropie. Unghiile strivesc vizorul din interior. Se facuse tarziu..

Cuvinte

Februarie 10, 2010

Decad. Am cateodata impresia ca decad atat de adanc incat nici o mana  nu ma poate salva. Nici macar daca ramane intinsa inaintea mea ca un pres fermecat. La naiba, baby, perioada declaratiilor a trecut. Astazi renastem, suntem aceiasi, dar altii. Altii dicteaza pentru noi. Ei din noi. Ei hotarasc ceea ce se intampla cu noi, soarta noastra. E un calvar. Un chin. Pentru ca imi imaginasem viata langa tine altfel…
Nu pot sa definesc ceea ce inauntrul meu se zbate, racneste si urla. Simt doar ca ceva ma impinge spre tine fara sa pot sa refuz. Dumnezeu e posedat de un demon al carui nume e al tau, batut intre taruse. Ma trezesc transpirat, rasuflu si caut cu disperarea unui muribund numarul tau de telefon. Nici un carnetel nu te recunoaste. Asta pentru ca nu esti conturata in noii psalmi, si nu ai fuste scurte, cizme lungi sau sutiene albe. Sunt indragostit de tine, de sunetul motorului care arde in tine, de decibelii lui, de glasul lui profund. Sunt indragostit ca un adolescent de jocurile pe calculator pentru ca tu traiesti in mine ca un personaj. Si Doamne, de cate ori mi-ar dorit sa-ti bobinez matraguna silentioasa, de cate ori am vrut sa ma asez peste tine, sa te urc si sa te cobor din rai. De cate ori mi-am dorit sa te inclestez, sa te sufoc, sa nu-ti mai dau drumul. Pentru ca esti frumoasa. O zeita la picioarele careia mor sfintii. Papa isi face cruce cu amandoua mainile, lasand lumina cereasca sa se scurga cu viteza luminii din trupul lui plin de tine. Nu stiu in cine n-ai fost, dar am certitudinea ca existi in fiecare barbat, in fiecare femeie, in fiecare copil si batran. Esti acolo cand trebuie sa ai grija de mine, pentru ca eu sunt cel care se pierde si se rataceste prin multime. Ma intretii, ma sprijini, ma adormi…
Iubire, cand mor – sa nu plangi. Eu mor pentru ca vreau sa fiu aproape de tine, de lumea ta. Cand mor tu trebuie sa stai, sa nu te ridici niciodata in picioare, fiindca ele, picioarele tale, sunt in stare sa ma resusciteze atunci cand ajung in infern. Caut infernul cu precizia unui arheolog… vreau sa descopar muntii de smarald care ti-au survolat silicoanele naturale si paradisul pe care il ascunzi sub matasea albastra de la Jolidon. Vreau sa ma arunc in ea, sa plonjez, sa ma introduc in tine, sa ma iubesti prin pizda ta demonica, sa ma renegi cand ma detii, sa ma inalti cand nu ma ai. Pistilul tau imi daruieste oxigenul de care am nevoie sa respir cand sunt mort. Cand zac in casa funerara a iubirii noastre. Sigur ca voi plange cand ma vei inmormanta. Sigur ca voi varsa lacrimi de piele in momentul in care niste labagii imi vor sapa mormantul, dar nu vreau sa regreti. Vreau sa rezisti, sa mergi inainte.. sa cauti acelasi tren, acelasi ocean si sa-ti scufunzi degetele in nisipul pe care valurile il clatesc la nesfarsit. Vreau sa traiesti atunci cand mor….
Dintre noi clipele dispar, lanturile se frang, marea se scurge ca apa dintr-o cada. Canalizarile micro-filamentelor din tine au fost proiectate pentru momentul in care visarea devine realitate. Cand parfumul senzual al pizdei tale ranite imi desfunda narile ca un medicament, am impresia ca sunt in sala de operatii si ca marele doctor esti tu. Esti atat de frumoasa, atat de meticulos asezata pe fotoliu incat nu pot sa deranjez imaginea cu visurile mele erotice. Cert este ca pot asimila si ca odata in viata asta iti voi fi aliat. Te voi fura dintre ai tai si vom zbura impreuna ca niste cocori in tarile calde. Vorm zbura ca niste mesaje din telefon in telefon, prin reteaua de canalizare, prin microundele cuptoarelor si undele solare pana cand vom ajunge in gradina cu castani. In sfarsit te vei aseza peste mine si voi putea sa-ti inund virginitatea cu zambetul meu fierbinte. Vom fi ca doi copii in cautare de fructe. Fructele interzise. Fructele desfraului. Fructele reproducerii si ale nasterii in sine. Acum imbratiseaza-mi coastele si calcaiele, s-a facut tarziu. Dormi ca un prunc si eu te caut prin dimensiuni extrapamantesti. Visul ramane acelasi… intotdeauna. Mereu!!! Oricat de profund am putea lipsi…

Vesnic

Februarie 9, 2010

Intalnirile cu Clara erau din ce in ce mai lungi si mai pasionante. Ne intalneam in aceeasi gara, in aceeasi zi a saptamanii, la aceeasi ora. Stateam impreuna cate 30 de ore intr-o camera de hotel – aceeasi si ea, pe care o asaltam cu dulcegariile noastre amoroase. Ne iubeam in toate microfilamentele camerei, cu ferestrele larg deschise, ascultand printre randuri, baladele soselelor, cantecul murmurator al orasului. Ne tolaneam pe patul albastru si ne priveam in ochi, razand parca de firavitatea clipelor, de naivitatea dintre doi oameni literalmente diferiti si interzisi unul pentru celalalt. Cateodata ma intreba: “ De ce nu razi?” si-si lasa capul pe spate zambind din toate puterile, ca o fecioara speriata de emotia primului sarut. Eu reflectam in liniste si-mi cladeam pasiuni cutremuratoare, ii studiam fiecare cuta a pielii, fiecare alunita si gropita de pe obraji – carora le dadeam nume, le desenam pe bucati mici de ziare gasite in noptiera pe care era asezat televizorul, in diferite culori si marimi si ma gandeam ca acele semne boeme trebuie privite dintr-un unghi in care umbrele turquoise bat lent si dulce. Apoi cautam imprejur locul secret, locul in care as fi putut sa-i spun, sa-i prezint ceea ce simt pentru ea. Insa niciodata nu ma puteam mobiliza complet. Imi era teama ca nu va intelege, ca nu va raspunde cu aceeasi intensitate, desi de multe ori imi spusese ca nu vrea sa plec niciodata, nicaieri. Eram niste copii, eu si ea.

Camera ramanea pustie in urma noastra. O priveam cu detasarea pe care o are o persoana care se va intoarce, dar de fiecare data cand coboram treptele hotelului ma intrebam daca am sa revin. Uneori mi se facea atat de dor incat lasam balta totul si ma pierdeam pe strazile orasului, mergand pe aceleasi urme pe care intalnirile cu Clara le insemnasera adanc in ciment. Priveam fereastra inchisa a hotelului si calculam cate secunde mai sunt pana cand voi privi trotuarul de dincolo de perdeaua alba ca un sacou al zapezii.

Clara era o femeie activa, stralucitoare, cu mult mai deosebita decat epavele cu care obisnuiam sa ma intalnesc pana atunci. Era o femeie construita estetic, in care toate partile trupului se imbibau perfect… ca un mecanism. Ratacita, in schimb, ca un Rolls Royce purpuriu pe sosele gri, intunecate.

Au trecut pe langa noi, anotimpuri intregi. Am privit impreuna prin fereastra camerei de hotel cum copacii inverzesc, cum asflatul dogoreste si cum norii se aduna si spala tot. Fura tot. Niciodata in tot acest timp nu am avut curajul sa ii spun. Chiar daca devenea sub ochii mei din ce in ce mai frumoasa si mai meticuloasa in ceea ce isi propunea sa faca. Clara voia sa schimbe lumea, sa dezvolte ceva fara de pret, sa fie cineva. Nu i-am marturisit, dar am simtit adanc, in spatele plamanilor… un gand, o realitate. Clara schimbase deja o lume. Pe-a mea. Era atat de limpede de citit acest lucru si m-am intrebat de sute de ori de ce nu intelege, de ce ar fi nevoie sa-i spun. De ce aveam nevoie de atatea cuvinte pentru un sentiment? Mie n-ar fi trebuit sa-mi spuna nimeni ca Clara e distrata, neatenta, caci observam aceste lucruri cu ochiul meu, pentru ca erau clare, indubitabile. Un  singur lucru era sigur. Clara nu putea dezvolta aceleasi trairi… ea era o altfel de visatoare. Nu putea privi fenomenele din acelasi punct de vedere datorita faptului ca avea tot ce isi dorise. Pentru ea era totul atat de usor….

Ca si atunci cand a implinit 18 ani si m-a plimbat cu masina primita cadou de majorat, prin oras. Eu nici nu-mi permisesem sa visez ca voi urca vreodata intr-o astfel de masina, un Ford Focus alb, un alb ingeresc in care ochii iti ramaneau intepeniti ca doua sulite, darmite sa am una a mea, cu care sa ma pot pierde in neant.

Nu mai era nevoie acum sa ne intalnim in gara. Ma urcam direct din scara blocului sub privirile invidioase ale vecinilor, ale baietilor cu care copilarisem. Camera ni se deschidea larg, si ferestrele ei deschise imi aminteau si imi daruiau sentimente de demult, ramase aceleasi de-a lungul timpului. Era un loc secret, de care stiam numai doi, eu si cu Clara. Un loc al nostru, in care visele deveneau realitate. Acum nu mai radea… nu ma mai intreba de ce nu rad ci imi spunea despre colegii ei de facultate, despre Miguel si despre motocicleta lui. Imi povestea cum isi petrece clipele prin noile Mall-uri ridicate in cartierele vecine si despre cat de multe lucruri gasesti acolo. De la bijuterii, haine de firma… pana la salile de cinema, KFC si Casino-uri. Era secunda in care realizasem ca lucrurile devenisera bolnavicioase. De rahat. Dar chiar si atunci eram foarte sigur ca nimeni si nimic nu poate destrama legatura dintre noi. Erau sentimente arzatoare, chiar daca nu fusesera spuse niciodata. Erau atatea priviri care nu puteau fi sterse, atatea clipe care nu puteau fi aruncate pentru nimic in lume…

Apoi am sesizat ca intalnirile noastre devenisera din ce in ce mai rare. Clara crescuse. Era studenta. Schimase masina. Conducea acum un Jeep negru – metalizat, care se aseza pe strada cu o precizie si o acuratete remarcabile. In el nu m-am urcat niciodata… dar am privit cum diferite persoane coboara din el ca dintr-un accesoriu sublim al viitorului. Clara avea acelasi zambet, aceleasi gropite in obraji, aceeasi neatentie. Curand aveam sa nu ne mai intalnim niciodata si sa privesc singur din camera de hotel cum anotimpurile imi schimba trasaturile pielii, culoarea parului, dimensiunile ochilor si ale buzelor. Dar chiar si atunci am simtit ca legatura dintre mine si ea nu putea fi destramata de nimeni si nimic. Erau atatea cuvinte nespuse. Atatea zambete… 

Nici cand am vazut-o sarutandu-se cu Miguel nu am simtit ca ceea ce era strans inchegat intre noi, poate fi destramat. Nici cand o vedeam jucandu-se cu fetita ei prin locurile special amenajate in parcuri, nu m-am indoit. Erau atatea lacrimi nescurse. Atat praf asezat peste ele, dar sufletul era acelasi, numai ca prea multa viata il despartea acum..

Nici cand a plecat din tara nu am simtit ca uniunea atat de profunda dintre noi poate ceda. Nici cand ochii nostri nu s-au mai intalnit. Erau atatea cuvinte nespuse. Atatea ganduri de clarificat. Atatea intrebari fara raspuns. Atatea lacrimi nescurse..