Harpia

O atmosfera intima. Camera aranjata sublim, predominant alba, dar cu litere de toate marimile pe pereti, pe dusumea, pe lumiere, pe fereastra, pe fotoliul vechi rupt intr-o margine, pe lustra atarnata ca o spanzuratoare exact in miezul camerei. Ma ratacisem singur. Ma roteam incercand sa gasesc un punct de reper, o orientare, un loc unde sa ma pot aseza sa respir. Zidul exterior era rusesc – 1 metru grosime, era perete sustinator si n-aveai cum sa iesi de-acolo nici cu ajutorul magiei negre, sau vreun descantec tembel…
Stelele rasarisera devreme si prin fereastra acoperita de litere, vizionam un spectacol nocturn interesant! Ma lungisem deasupra unor L. uri si R. uri de pe dusumea si cu palmele sub ceafa, imi pierdeam privirile in adancul universului. Era ca si cand locuisem intotdeauna singur acolo. Era ca si cand nu as fi asteptat pe nimeni. Am desfacut usor o sticla de vin rosu si-am continuat sa ma uit la cer fara sa-mi pese de trecerea rapida a minutelor….
Intr-un anume moment, cand literele incepusera sa faca dragoste ca tampitele, imbarligandu-se reciproc, scotandu-se la  cafea unele pe celelalte, huiduind la meciurile de fotbal si spargand seminte pe banci colorate, din cealalta parte a peretului opus celui exterior – au inceput sa se auda sunete si sa se fredoneze melodii pe care nu le auzisem niciodata in acea camera, desi fusesem acolo de miliarde de ori. Surprins, am impins la o parte literele care se lingeau ca niste indragostiti pe acel perete, le-am impins mai incolo si… ridicandu-ma, mi-am lipit urechea de zid. Auzeam tot mai clar cum se nasteau cuvinte, traiau cateva secunde dupa care mureau ucise de vreme. Cu fiecare nastere a vreunui cuvant, literele din interiorul camerei albe aplaudau, ciocneau, visau, iar cand acesta se risipea – deasupra peretilor se lasa tacerea oftarii. Crucit fiind, am pus si un pahar in dreptul urechii, menit sa capteze sunetele si sa le dea o doza de naturalete, o frecventa apropiata de cea a normalitatii. In tot acest timp, literele din camera alba incepusera sa se stearga. Erau acolo juraminte intregi, jurnale intregi, promisiuni, declaratii, razboiaie si nu in cele din urma o dragoste. Spre deosebire de celelalte grupuri compacte, dragostea statea singura, rezemata de sticla de vin, cu ochii aprinsi si oarecum ingrijorata de situatia alarmanta care se nascuse inauntrul camerei. In acea nimicnicie si-a aprins o tigara si-a inceput sa traga cu putere din tutunul de la inceputul ei! In aceste clipe eu reusisem sa captez niste semnale. Doi tineri se iubeau dincolo de peretele care ne delimita camerele. Curios, am luat o bucata de metal de pe piciorul patului si-am inceput sa sap in zidul respectiv.Auzeam sunetele lor si vocile mi se pareau atat de cunoscute incat nici nu-mi pasa de trecerea rapida a orelor….
Am continuat sa sap. Sunetele se auzeau din ce in ce mai puternic. Gemete lungi de bucurie, insotite de oleuri ale literelor din camera alba, confetti primprejur, petarde, fumigene, sticle de sampanie si hore faceau cuvintaria sa devina un adevarat muzeu de lux. Aproape de mine, numai dragostea se multimise sa stea picior peste picior si sa se uite superior la hoarda milenara a discutiilor. Cu un aer dispretuitor, privindu-ma in ochi, dragostea mi-a zis:
– Uita-te stapane… cat de naïve! Pentru ce le-ai nascut si ai crezut in ele? Pentru ce rost ingeresc le-ai cladit cu atat de multa inversunare ca sa devina niste curve nenorocite? Care a fost, stapane, rolul acestor fragmente de realitate? Cum s-au desprins cu acea infiorare de pe buzele tale si cum s-au dovedit a fi doar iluzii?
Eu am privit-o in ochi, dar am continuat sa sap. Si-am sapat…si am sapat. Si nici nu-mi pasa de trecerea rapida a zilelor…
De fiecare data cand credeam ca e ultimul centimetru sapat, se dovedea a fi numai o minciuna! Literele adormeau, se trezeau, cantau si se imbatau continuu. Sunetele din cealalta camera devenisera familiare. Erau varietati de gemete, ferm finisate si la fiecare zguduitura imi dadeam seama ca se schimbau pozitii, se schimbau alungiri ale timpului. Erau momente in care si dragostea cadea pe ganduri si inceta sa respire, dupa care revenea cu cate o replica…
– Daca nu iau o gura de vin, simt ca mor!!! De ce mai sapi, stapane, parca nu stii ce se intampla dincolo!!!
Eu continuam sa sap cu inversunarea pe care o are un moribund in ultimele clipele de luciditate. Continuam sa sap fara sa-mi pese de trecerea rapida a lunilor…
Sapam si sunetele ma tineau mereu ca pe ace. Ma mentineau viu, cu fiorii intinsi la maximum. Anotimpurile se schimbau ca perechile de haine, iar eu, in nebunia mea, continuam sa sap. Nici nu vazusem ca in interiorul camerei albe, zidurile se ingalbenisera. Nici nu vazusem ca peste toate literele se asezase cu acuratete tacerea. Ca panzele de paianjen ataranau cum atarna beteala peste pomul de Craciun. Nici nu vazusem ca langa mine, in locul dragostei statea, impietrit, un schelet! Continuam sa sap fara sa-mi pese de trecerea rapida a anilor…..
Obosit fara margini, am cedat. M-am asezat in fund, cu spatele la marele zid. Intre mine si cealalta camera sapasem o distanta masurata in ani! Era un hau cladit intre noi si in acel hau inca se mai auzeau sunete precum Ah… AH….Ahhhhhhhhhhhhh……………
Apoi, topit de timp, m-am ridicat si m-am uitat peste pereti, dar nici o litera nu mai respira. Trecusera atatia ani de la zgomotul lor messengerian… trecusera atatia ani de la insemnarile lor incat peste pereti nu erau decat vagi urme care n-ar fi putut in vecii vecilor sa ateste ca acolo ar fi fost litere. Rascolit, m-am intors catre dragoste, dar am vazut scheletul cu sticla de vin in palme. Cu ultimele forte m-am adunat si-am inceput sa trag de sfori… de clopote…. Buzzzz Buzzzzzzzz se auzea in ecou! Nici un raspuns.  Apoi m-am asezat inaintea unei oglinzi. M-am vazut cu parul alb, zdrentuit si singur. Ochii au inceput sa tremure si in spatele meu, in haul acela de timp si de distanta se auzea sacadat….
– Ahh h h h  Da a a Da    O Ohhh hh H Da a a DAAA
Curand avea sa ninga si eu, lungit, cu palmele sub ceafa aveam sa admir un spectacol nocturn interesant. Nici nu mai conta trecerea rapida a vietilor. Nici nu mai contau tradarile sau faptul ca albul din camera devenise fragment de timp. Si mai rau…. Harpie!

Reclame
Explore posts in the same categories: Jurnal de bord

One Comment pe “Harpia”

  1. RR Says:

    Mereu, cand intervine suferinta, avem tendinta de a trai cu impresia ca durerea care pune stapanire pe noi este mai adanca decat nemernicia in care se gaseste alta fiinta, in acelasi context…
    Ne-am iubit din prima clipa cand ne-am intalnit…traim, murim, renastem impreuna.
    Cu fiecare zambet si lacrima, cu fiecare raza de soare si unda de intuneric, cu fiecare respiratie, cu fiecare pas, cu fiecare secunda, soapta, bucurie si dezamagire ramanem impreuna.


Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s


%d blogeri au apreciat asta: