Nu vreau sa pleci…

De fiecare data cand intind mana spre tine mi se pare ca nu o sa mai ajung niciodata inaintea ta. Am obosit sa-mi spun ca esti departe.  Am obosit sa realizez acelasi lucru de fiecare data cand vorbim si, sincer, cred ca e timpul sa ne stabilizam, oarecum, sentimentele. Recunosc, ma infioara mai degraba tacerea sufletelor noastre si nu diferentele de opinie care iau nastere intre noi. Ma infioara tacerea ta si nu, cum mi-ai spus de-atatea ori, faptul ca vorbesti intruna. E timpul sa ne stabilizam sentimentele. Poate ar fi mai bine sa daramam tot ce am construit, sa ne facem alte planuri, sa ridicam alte iluzii si sa o luam optimist, de la capat. Poate ar fi mai bine sa ne luam ramas-bun, sa ne sarutam pentru ultima oara, sa ne lipim spatele de spate si fiecare sa faca primul pas catre o viata fara celalalt. Nu intelegi? Tot ce vreau sa spun este ca orice am face este mai bine ca acum. Nu vreau sa te pierd-ul de astazi, imi suna cunoscut mai degraba datorita faptului ca l-am trait, l-am simtit, nicidecum pentru capacitatea lui de a-mi incatusa sentimentele. Ce straniu imi pare.. ma pregatisem pentru o viata cu tine – nu ca sa renunt la tine.
Stii bine ca imi doresc sa vin, sa raman! Stii bine ca imi doresc sa ascult impreuna cu tine cum ne imbatranesc spiritele. Stii bine ca niciodata nu mi-am dorit sa te las, sa te uit si nici nu cred ca voi putea face asta vreodata. Am invatat sa iti indeplinesc dorintele, chiar daca ele nu-mi aduc nici un folos. Am invatat sa te iubesc fara sa-ti cer nimic in schimb. Am invatat sa-mi doresc sa te vad fericita, chiar daca fericirea ta  ar insemna un altul. Si… chestia care ma doare cel mai tare este ca fara sa vreau, am invatat sa traiesc fara tine. Nu ma intelege gresit, nu sunt indiferent. E ca si cum ceva din mine s-a imunizat. Fireste ca te iubesc la fel de mult, doar ca nu voi fi doborat de plecarea ta. Voi renaste, voi invia si.. curios, tot pe tine te voi cauta! Sunt absurd? Probabil… In lipsa ta, a gandi logic, a spune ceva concret este mai degraba o nebunie decat luciditate.
Te mint, baby! Te mint pentru ca nu stiu cum sa-ti desenez ceea ce port in suflet. Daca intr-un sfarsit te vei hotari sa pleci, voi fi debusolat! Cum mama dracului sa invat sa traiesc fara tine? Pe langa faptul ca n-am fost niciodata in aceasta postura, nici macar atunci cand nu ne cunosteam – caci te simteam in fiecare clipa cu mine, un astfel de lucru nu as putea invata nici dupa infaptuirea lui.
Desigur, sa ne stabilizam sentimentele este o tampenie. Ele sunt stabilizate, cladite, construite si reliefate, noi suntem cei dezechilibrati. Noi si caderile noastre in deriva. Sau ei.. si rolul lor in dragostea noastra. Vreau sa te tin in brate, pentru ca amprenta pe care o lasa peste mine caldura trupului tau, este singurul scut impotriva cumplitului exterior. Este  ceea ce ma adoarme in fiecare noapte si ma trezeste in fiecare dimineata.
Ce se intampla cu noi nu este o poveste. Dragostea noastra a mai trait franturi. S-a clatinat de-atatea ori, a sangerat, a zacut, dar in cele din urma s-a ridicat.. mai frumoasa.. mai increzatoare. Hai sa facem dragoste in noaptea asta. Sa facem dragoste lipiti de perete, cum nu am mai facut niciodata. Sa facem dragoste imbracati, dezbracati, inghetati.. incalziti.. sa facem dragoste si sa ne inghitim unul-altuia, visele. Fiecare vis pe care l-am nascut impreuna a fost mai mult decat o comoara. Mai mult decat un ideal. A fost ceva..nedefinit prin cuvinte si crede-ma, oricat as incerca sa construiesc o limba, imi este imposibil sa-i gasesc aspectul. Stiu ca apreciezi ca incerc. Si stii ca pana voi reusi sa creez un limbaj numai al nostru, ne vom folosi de acesta – asa cum e el – simplist, pentru a reflecta o parte din ceea ce simtim!
Haide, fa-ma sa zbor. Fa-ma sa nu mai fiu Razvan, sa nu mai fiu constient, sa nu mai dorm, sa nu ma mai trezesc… fa-ma sa traiesc si sa ma simt trait. Lasa-ma sa te folosesc si fa-ma sa ma simt folosit. Lasa-ma sa ma pierd in parul tau, sa-ti cunosc fiecare fir in parte, sa-ti astup fiecare por si sa ma ratacesc prin aurora boreala a ochilor tai. Nu vreau sa pleci, e tot atat de limpede precum o fereastra deschisa larg spre interiorul nostru, prin care ni se vede, clar, sufletul cum arde. Nu vreau sa pleci – e o dorinta pe care nu pot tine ascunsa in mine. Nu vreau sa pleci, nu am vrut niciodata, chiar daca de multe ori n-am reusit sa-mi tin glasul ascuns…
Ti-as fi putut spune pe scurt ca reprezinti existenta mea deplina. Ti-as fi putut spune totodata ca te iubesc, printr-un mesaj – sau pur si simplu sunandu-te… vorbind cu tine. Am ales sa pun problema altfel. Am ales sa-ti scriu si sa-ti transmit prin fiecare cuvant citit un sarut urias, care sa te acompanieze si sa-ti deschida toate portile, oriunde ar duce acestea. Noi nu o sa murim niciodata, e cert. Nu o sa murim pentru ca peste noi s-au desenat ninsori mai caste decat orice alt motor de aflare a dragostei. Impreuna cu ele, noi doi suntem in fiecare zi stapanii universului. Impreuna cu ele noi ne asternem peste buzele timpului, eterni, cu gandul ca fiecare vara aseaza peste noi o mare…. si fiecare iarna ne va regasi acolo, imbratisati, cautand sa ne iscalim numele pe flacara din semineu.
E tarziu. Saruta-ma. Am avut o zi grea si mi-ai lipsit al dracului de mult…. Bineinteles ca nu vreau sa pleci!!!

Harpia

O atmosfera intima. Camera aranjata sublim, predominant alba, dar cu litere de toate marimile pe pereti, pe dusumea, pe lumiere, pe fereastra, pe fotoliul vechi rupt intr-o margine, pe lustra atarnata ca o spanzuratoare exact in miezul camerei. Ma ratacisem singur. Ma roteam incercand sa gasesc un punct de reper, o orientare, un loc unde sa ma pot aseza sa respir. Zidul exterior era rusesc – 1 metru grosime, era perete sustinator si n-aveai cum sa iesi de-acolo nici cu ajutorul magiei negre, sau vreun descantec tembel…
Stelele rasarisera devreme si prin fereastra acoperita de litere, vizionam un spectacol nocturn interesant! Ma lungisem deasupra unor L. uri si R. uri de pe dusumea si cu palmele sub ceafa, imi pierdeam privirile in adancul universului. Era ca si cand locuisem intotdeauna singur acolo. Era ca si cand nu as fi asteptat pe nimeni. Am desfacut usor o sticla de vin rosu si-am continuat sa ma uit la cer fara sa-mi pese de trecerea rapida a minutelor….
Intr-un anume moment, cand literele incepusera sa faca dragoste ca tampitele, imbarligandu-se reciproc, scotandu-se la  cafea unele pe celelalte, huiduind la meciurile de fotbal si spargand seminte pe banci colorate, din cealalta parte a peretului opus celui exterior – au inceput sa se auda sunete si sa se fredoneze melodii pe care nu le auzisem niciodata in acea camera, desi fusesem acolo de miliarde de ori. Surprins, am impins la o parte literele care se lingeau ca niste indragostiti pe acel perete, le-am impins mai incolo si… ridicandu-ma, mi-am lipit urechea de zid. Auzeam tot mai clar cum se nasteau cuvinte, traiau cateva secunde dupa care mureau ucise de vreme. Cu fiecare nastere a vreunui cuvant, literele din interiorul camerei albe aplaudau, ciocneau, visau, iar cand acesta se risipea – deasupra peretilor se lasa tacerea oftarii. Crucit fiind, am pus si un pahar in dreptul urechii, menit sa capteze sunetele si sa le dea o doza de naturalete, o frecventa apropiata de cea a normalitatii. In tot acest timp, literele din camera alba incepusera sa se stearga. Erau acolo juraminte intregi, jurnale intregi, promisiuni, declaratii, razboiaie si nu in cele din urma o dragoste. Spre deosebire de celelalte grupuri compacte, dragostea statea singura, rezemata de sticla de vin, cu ochii aprinsi si oarecum ingrijorata de situatia alarmanta care se nascuse inauntrul camerei. In acea nimicnicie si-a aprins o tigara si-a inceput sa traga cu putere din tutunul de la inceputul ei! In aceste clipe eu reusisem sa captez niste semnale. Doi tineri se iubeau dincolo de peretele care ne delimita camerele. Curios, am luat o bucata de metal de pe piciorul patului si-am inceput sa sap in zidul respectiv.Auzeam sunetele lor si vocile mi se pareau atat de cunoscute incat nici nu-mi pasa de trecerea rapida a orelor….
Am continuat sa sap. Sunetele se auzeau din ce in ce mai puternic. Gemete lungi de bucurie, insotite de oleuri ale literelor din camera alba, confetti primprejur, petarde, fumigene, sticle de sampanie si hore faceau cuvintaria sa devina un adevarat muzeu de lux. Aproape de mine, numai dragostea se multimise sa stea picior peste picior si sa se uite superior la hoarda milenara a discutiilor. Cu un aer dispretuitor, privindu-ma in ochi, dragostea mi-a zis:
– Uita-te stapane… cat de naïve! Pentru ce le-ai nascut si ai crezut in ele? Pentru ce rost ingeresc le-ai cladit cu atat de multa inversunare ca sa devina niste curve nenorocite? Care a fost, stapane, rolul acestor fragmente de realitate? Cum s-au desprins cu acea infiorare de pe buzele tale si cum s-au dovedit a fi doar iluzii?
Eu am privit-o in ochi, dar am continuat sa sap. Si-am sapat…si am sapat. Si nici nu-mi pasa de trecerea rapida a zilelor…
De fiecare data cand credeam ca e ultimul centimetru sapat, se dovedea a fi numai o minciuna! Literele adormeau, se trezeau, cantau si se imbatau continuu. Sunetele din cealalta camera devenisera familiare. Erau varietati de gemete, ferm finisate si la fiecare zguduitura imi dadeam seama ca se schimbau pozitii, se schimbau alungiri ale timpului. Erau momente in care si dragostea cadea pe ganduri si inceta sa respire, dupa care revenea cu cate o replica…
– Daca nu iau o gura de vin, simt ca mor!!! De ce mai sapi, stapane, parca nu stii ce se intampla dincolo!!!
Eu continuam sa sap cu inversunarea pe care o are un moribund in ultimele clipele de luciditate. Continuam sa sap fara sa-mi pese de trecerea rapida a lunilor…
Sapam si sunetele ma tineau mereu ca pe ace. Ma mentineau viu, cu fiorii intinsi la maximum. Anotimpurile se schimbau ca perechile de haine, iar eu, in nebunia mea, continuam sa sap. Nici nu vazusem ca in interiorul camerei albe, zidurile se ingalbenisera. Nici nu vazusem ca peste toate literele se asezase cu acuratete tacerea. Ca panzele de paianjen ataranau cum atarna beteala peste pomul de Craciun. Nici nu vazusem ca langa mine, in locul dragostei statea, impietrit, un schelet! Continuam sa sap fara sa-mi pese de trecerea rapida a anilor…..
Obosit fara margini, am cedat. M-am asezat in fund, cu spatele la marele zid. Intre mine si cealalta camera sapasem o distanta masurata in ani! Era un hau cladit intre noi si in acel hau inca se mai auzeau sunete precum Ah… AH….Ahhhhhhhhhhhhh……………
Apoi, topit de timp, m-am ridicat si m-am uitat peste pereti, dar nici o litera nu mai respira. Trecusera atatia ani de la zgomotul lor messengerian… trecusera atatia ani de la insemnarile lor incat peste pereti nu erau decat vagi urme care n-ar fi putut in vecii vecilor sa ateste ca acolo ar fi fost litere. Rascolit, m-am intors catre dragoste, dar am vazut scheletul cu sticla de vin in palme. Cu ultimele forte m-am adunat si-am inceput sa trag de sfori… de clopote…. Buzzzz Buzzzzzzzz se auzea in ecou! Nici un raspuns.  Apoi m-am asezat inaintea unei oglinzi. M-am vazut cu parul alb, zdrentuit si singur. Ochii au inceput sa tremure si in spatele meu, in haul acela de timp si de distanta se auzea sacadat….
– Ahh h h h  Da a a Da    O Ohhh hh H Da a a DAAA
Curand avea sa ninga si eu, lungit, cu palmele sub ceafa aveam sa admir un spectacol nocturn interesant. Nici nu mai conta trecerea rapida a vietilor. Nici nu mai contau tradarile sau faptul ca albul din camera devenise fragment de timp. Si mai rau…. Harpie!

Sunetul spermei.. Impreuna!

Sa traiesc in Parisul tarfelor
sau undeva la tara in Marea britanie
printre vacile de rasa si cainii vagabonzi irlandezi
ori in Berlin, in pesterile urbane naziste
jucandu-ma poker pe fesele lui Marylin Monroe?
in cazemate solitare din magma Carpatilor, cu capra neagra pe post
de papusa gomflabila si ursii brasoveni cu pistoalele indreptate
spre mine de fiecare data cand aprind o tigara?
Unde sa traiesc bine? Pe umerii tai plansi si mangaiati de alte inele?
sub aripile tale topite de aerul biblic si privirile inocente pe care mi le-arunci
ori de cate ori vrei sa pari indragostita?
sub rotile de tren in care te ascunzi ca o fetita cu chibriturile lingand pe gingii
realitatea: E Baby? Nu e Baby? Cu trifoiul norocos intre palme.. Ma iubeste? Nu ma iubeste?
Mi-o trage? Nu mi-o trage?
Cum sa traiesc bine? Cu gratia pasilor de flamenco in picioare dupa cei zece ani
in care trebuie mimat pentru a provoca o banala erectie masculina?
Unde sa traiesc bine? Pe nisipul rosu mediteraneean si apa ca spirtul, in care daca intri
ai senzatia ca te ustura curul si ca alcoolul acela merita sorbit intr-o seara
si strecurat prin paine?
in America, intr-un bordel, cu un vin inainte gandindu-ma la literaturi in timp
ce o pustoaica de 13 ani mi-o suge fara sa inteleaga ca pula e facuta pentru femeile
cu blanuri si matasuri imprejurul spatelui?
la o masa cu o femeie de 24 de ani care intre timp va deveni mama si-si va conduce
bebelusii la gradinita din coltul orasului, va astepta autobuzul sa se intoarca
la viata de casnica, nu inainte de a schimba cateva vorbe cu ginecologul
care-i va spune ca uterele i s-au batut de timp si cea mai buna solutie e laptaria
de la ruleta?…
Sa traiesc intr-o Romanie romantica precum brizele eminesciene in fumul gros al mertanelor
de pe soselele aglormerate si autostrazile suspendate din Bucuresti?
Cum sa traiesc? Cu pletele in vand si ochii caprui in ceata de la malul marii negre.. acolo
unde penisul e alb ca zapada si barbatii cad imbatati de valurile de coniac – peste digurile
surde si chefalii de toamna?
Unde sa traim impreuna? In vis la tine.. atunci cand te intorci si te gandesti la cum ar fi
sa ne-o tragem in fiecare seara in care locuim impreuna, printre sunetul hainelor din sertare
si biletelele de adio de pe frigider?
Cum as putea sa traiesc bine? Cu ochii beliti la tipele de la cablu si de la ghiseele din gari straine
care nu stiu decat sa suga in spatele cortinei, desi viata arata altfel la lumina lunii?
intr-un noiembrie zguduit si urlat prin gripe de porci, fara beatles si ninsori, bucurandu-ne ca prostii
de vremurile in care universul ne plange sub pielea lui, tacerile?
Cu atata vin vechi ramas nesorbit si atatea plecari amare ramase nesemnate, incat merita sa le-o tragi anal
tuturor jegosilor care-au ajuns cu pile in rai?
Pescuind visari de la etaj, jucand jocul mortului – sa m-arunc, sa nu m-arunc? dar parca ii vad pula popii
cand o spovedeste pe nevasta-mea in timp ce ma ingroapa…
parca il vad .. in toata splendoarea lui, cautand cuvinte din biblie, asternandu-le la botul cucoanelor credincioase
care si-ar vinde sufletul pentru altarul boem din pantalonii parintelui Ciprian…
Banuiesc ca nu se poate trai bine in acest rahat cotidian, decat atunci cand cerul isi lasa petalele
pe patul din mijlocul parcului si isi bea berea inainte de culcare
si ne poarta pe amandoi in rondouri .. si ne amesteca in savarani si tiramisuri, invatandu-ne
sa ne iubim alternativ, ca o poveste paralele cu cea deja scrisa….
banuiesc ca nu se poate trai bine decat atunci cand pleaca berzele cu inimile noastre
legate, lasandu-ne in priviri amintirile lor timpurii!!!
nu se poate trai bine decat atunci cand.. ramasi fara cuvinte si timpuri
vom incerca sa ne atingem cu iluzia ca am ramas impreuna.. chiar daca nu mai stim nimic
unul despre celalalt din ziua nuntii noastre..
Amin!

Preludiu

astfel ca iluziile ni s-au spart – cernand peste noi
indoiala plecarii…
si sarutand-o am realizat ca buzele ei miros a mare
iar toate cuvintele pe care mi le spune inseamna capat al lumii..
ne lungim pe covor si suntem la fel de virgini ca la-nceput
picioarele fredoneaza si canta clapton in surdina
si ochii albastri au colorat deja clipa
lasandu-mi fortele sa se adune si sa creeze curcubeul
o sarut usor, privirile ne cauta stinse
glasul ii tremura – huuuuuuu, ca o briza a momentului
a verii. Gatul ii miroase a flori de cais
palmele ni s-au unit in aer si cobor
pana cand sfarcurile imi cladesc palatul si timpul nu mai are iarasi
nici o importanta.
ploua cu umeri si spatiul restrans devine un living ametitor
in care atingerile sunt dulci si canapeaua fierbe ca o cafea
si tremuram – si tremura – si tremur
ne-am schimbat mult. ingerii ne privesc ca niste umbre moarte
fara sa mai aplaude ca in trecut
si stau in lumina fara perdele, iar Dumnezeu ne binecuvinteaza sentimentul
pantecul ei  moale ca saltea cu apa
e toamna ce-si arata in ferestre, frunzele
cobor adanc! pana cand limba mi se loveste de uterul incins al Vezuviului
si parca-i sarut frantuzeste, inima
nu mai exista reguli… doar idei
si ele ne lovesc in tample si ne conduc spre intunericul raiului
asternut peste noi.
coapsele ii rad, prosoapele au cazut, ceilalti dorm
in camin arde focul, iar noi spargem destinul
cu sunetul nostru.
intru in ea ca-ntr-o moschee fara mohamed
si clopotele bat singure la fiecare secventa moliftica
ies din ea si clopotele se opresc dur si rece
altceva n-are rost..
ovarele s-au spart si deseneaza bulevarde pentru noul rau divin
ce va sa vin
o mantie ne-a ascuns prin paduri negre si dese
scotandu-ne la capat impreuna
pielea ii miroase a valuri si scoici
iar eu imi caut trupul pe nisip
ca un leu pictat la granita timpului
ca un leu ranit de fragmentarea trecutului
ca un leu in miezul iubirii solare!
apoi ne-am imbracat si-am ratacit…
fara tigari si fara vreun punct de reper!
i-am prins fotografia in dinti inghintindu-i imaginea
in bucati – pentru renasterea ei intreaga
in al treilea mileniu.
ce-o mai fi facand fara mine si dunhill – nimeni nu stie
doar ca si acum marea miroase, invechita, a ea…

Dragostea.. asa cum este ea!

Adevarata viata incepe in momentul in care ai implinit 24 de ani. In acel moment, ochii tai reusesc sa priveasca pentru intaia oara dincolo de perdelele atmosferei adolescentine. Esti barbat pentru prima data in viata ta. Cutia fluorescenta in care ai zacut pana acum s-a desfacut precum o orhidee si din interiorul ei, fetusul care pana nu demult era intr-o continua foame de cunoastere, reuseste sa guste din plin fructele interzise. Abia acum creierul tau face sinapsele marilor dileme fundamentale ale omenirii. Esti un mascul feroce. Esti singur in imensitatea privirilor. Liber ca pasarea Phoenix, nascut din propria cenusa, imbalsamat intr-un divin parfum al virilitatii si-al intelepciunii.
Prostia cea mai mare a acestui nivel este ca libertatea de care se bucura privirile tale este una fixa. Adica este exact cat iti citeste tie creierul. In limitele orizontului, pentru ca dincolo de el esti legat cu tot sufletul de neputinta. Dar, ca sa nu iti autoprovoci durere, nu tinzi niciodata sa iesi din acest spatiu in care esti rege. Adica te multumesti sa nu cutezi incercarea unei evadari in celalalt spatiu.
…….
Stam in sfarsit dupa multa vreme unul inaintea celuilalt. Tremuram dar inca nu avem indrazneala sa ne incalzim reciproc. Totusi reusim sa ne cladim o poveste muta. O poveste care nu are cuvinte. O poveste construita numai din priviri. Apropo de privire, are cea mai frumoasa pereche de ochi desenata de dumnezeul acestei lumi. Ochii ei pot ingheta soarele, il pot dezgheta si il pot varsa in mijlocul povestii noastre. Imediat realizez ca traim doar fragmente de timp. Fulgi de vreme. Care se depun in trista cripta de care suntem inveliti. Nu stim pentru ce durata, fiindca dragostea noastra nu are un termen fix. Totusi speram sa ramana aceeasi. Dintr-o-data. Brusc. Noi n-am avut momente de gandire, de constientizare… noi am fost prinsi in jocul pasiunii si ne-am lasat in voia sortii. Ei bine, acum, privindu-ne reciproc intre aceste fragmente de timp realizam cat de bine conturat este labirintul trairilor noastre! Acest lucru ma opreste sa-i vorbesc despre lucrurile care cu adevarat conteaza si pe care as vrea sa i le spun cu adevarat, impingandu-ma sa port discutii inutile si nefundamentale. Cu toate astea, inimile ne sunt legate pe vecie in acest razboi pe care il ducem impreuna impotriva omenirii. Ce piele se ascunde sub ciorapii fini, negri…. Ce piele inconjoara trasaturile fetei, acoperind migalos cel mai mare suflet din lume. Are culoarea vietii. A flacarii care mocneste in amandoi. Uitandu-ma la ea, ma vad, practic, pe mine! Cu siguranta, stim amandoi ca suntem priviti. Suspicios de dulce. De ochi care de care mai strambi. De ochi care se aprind si se sting cu viteza luminii. De ochi care alearga imprejurul nostru.. va vedem… va vedem.. Desi stim ca e timpul nostru, ca astfel de momente nu se pierd, nu se rateaza, suntem destui de lenesi sa profitam de acest avantaj. Suntem destul de timizi ca sa ne bombardam reciproc trupurile cu sarutari si mangaieri, multumind-ne sa ne iubim din abundenta cu sufletele. E frumoasa. Ca un ocean. Ma ridic prinzand-o cu palmele de umeri, strivindu-i totodata valul albastru din privire si o imbratisez intr-un joc nebun de sentimente. O asez usor pe covor fragmentand si mai subtire praful de timp ramas intre noi. Jocul intra in transa. Ii simt divinul parfum cum imi intareste fiecare organ si cum fiecare cuvant moare inainte de a capata vreun sens. E o dragoste muta, fara sinonim, fara cantec si fara glas.
Cu fiecare balonas de secunda trecuta realizez ca factorul care nu ne lasa sa vorbim va iesi pe deplin din povestea noastra si .. pentru un timp va cauta o alta in care sa se angajeze. Sunt constient ca aceasta nu este o supozitie ci un fapt ca si implinit, dar refuz sa-mi dezlipesc mainile din imbratisarea in care s-au prins. Hora se joaca cu ochii inchisi, moment in care o vad pe ea ridicandu-se si dupe ce isi deschide lent fermoarul de la pantaloni, imi ia mana si si-o baga intre picioare. E rece ca un iceberg si totusi umeda ca o ploaie fierbinte de vara. Ma las purtat de val.. traiesc momente memorabile, dar fara finalitate. Apoi dupa ce ochii care ne priveau s-au prefacut inchisi, decizia noastra a fost sa ne rupem. Continuarea ar fi fost mult prea deranjanta. Atat pentru noi, cautatorii de dorinte, cat si pentru ei…. Cautatorii cautatorilor de dorinte!!
…….
Frumusetea se intelege altfel, in al 25-lea an al vietii. Cand jocul isi cere tributul, pretul, contra-costul pentru ca ai fost ales sa il joci, esti dispus sa platesti cu orice. Faci public evenimentul. Esti angrenat intr-o poveste de dragoste si  esti dispus sa imparti cu oricine frumusetea ei. Femeile sunt de regula cele care cedeaza mai intai. Jocul este din ce in ce mai real si… dintr-o-data, maniera darnica prin care iti evidentiai sentimentele devine mult prea personala. Adica intima. La acest nivel al jocului, fiecare mesajprimit, fiecare semn ti se cuvine numai tie. Tu esti unica stapana si unicul destinatar al acelor randuri. Doar tu intelegi ce scrie acolo si.. oricat de tare te-ai amuzat initial, incepi sa simti o usoara plutire. Este un erotism virtual. Iti simti fesele mangaiate de fiecare cuvant care acum are sonor, culoare si sens. Nu mai deprinzi din ele decat unicul mesaj transmisibil prin fragmentele de timp ramase… Nu se va termina niciodata. Vei intelege aceste cuvinte in orice alte imprejurari, in orice alte litere pe care vei reusi sa le faci sa traiasca. Vei trai sa le auzi.. sa le rostesti, sa le canti si sa le transporti de-a lungul vietii tale, cu tine.  Acest pas semnifica inceputul urmatorului nivel al jocului, care este si ultimul: sfarsitul acestuia! In acest punct presupui prin absurd ca nu mai este, de fapt, un joc. Asta  li se intampla, de regula, celor mai multi dintre noi. Aici tragem linia peste fulgii de vreme. E cea mai grea decizie de luat. Este momentul cel mai dificil si totodata cel mai greu de care poti trece. De-asta am zis ca libertatea este, de fapt, una fixa. Pentru ca acest punct ii delimiteaza teritoriul. Pana aici ai ajuns. Este sfarsitul. Mai mult nu poti inainta. Ai trecut cu brio cel mai mare examen si ai ajuns la final. Te bucuri, razi, esti pur si simplu fericit. Prostia cea mai mare este ca nu vei intelege niciodata ca esti perdantul. Esti infrantul. Infrantul sistemului cupidonian. Invinsul dragostei, fapt ce coincide cu inchiderea ta in spatiul fix al liberatatii din privirile tale. Restul, acei 0, 0001 la suta dintre noi care reusesc la ultimul nivel al jocului sa treaca peste prag si sa admita in ultima replica: a ramas un joc – sunt adevaratii castigatori. Ei sunt cu adevarat  liberi sa cunoasca eternitatea si nu vor mai fi pusi niciodata in situatia de a se multumi cu fragmente de timp…
…………….
Stiu ca am fi putut sa pretuim mai mult. Stiu ca putem pretui mai mult. Dar ….
…..Viata dupa 24 de ani inseamna foc automat. Sentimente si lacrimi. Sampanie si capsuni. Muzicalitate si dans. 24 de ani inseamna Jack Daniels. Inseamna nopti si Jack Daniels. Inseamna sarutari si Jack Daniels. Inseamna telefonie si Jack. Internet si Jack. Cafea si Jack. Literatura, Jack-ul si Femeia!!!