Arhivă pentru Septembrie 2009

Vei mai fi langa mine si maine???

Septembrie 21, 2009

Vei mai fi langa mine si maine? M-a intrebat…
Bineinteles, i-am raspuns – desi mi-am dat seama cat de mult se rahatise situatia.. Gandul ca trebuia sa moara apasase shut down in intregul meu circuit mintal. Voiam sa aprind o tigara, dar prin asta n-as fi facut decat sa gadil prezentul care-mi devenise dusman. O iubeam. Am urcat cu ea in brate cinci etaje, am asezat-o in pat si-am deschis fereastra. Ma temeam ca o sa trebuiasca sa raman toata noaptea sa fac ceaiuri si sa fierb lapte. Cand am vazut-o pe sora-sa m-am linistit, asezandu-ma pe fotoliu. Dormitorul ei era mic, daca trageai o basina trebuia sa lasi geamul deschis minute bune pentru a se aerisi. In schimb era frumos aranjat, ornamente simple si de bun gust – predominant alb, asortat in cateva colturi cu mostre – roz-marin. Multe icoane – tipic bolnavilor, doua poze – una in care ma infatisam eu, la majoratul ei, tinand si paharul de Jack si tigara in aceeasi mana si una in care era ea pe o stanca.
Ti-au adus olita? Am intrebat-o simtind in inima sute de intepaturi de cutit. As fi vrut sa ninga in acea clipa si toata zapada sa se astearna peste camera ei. Peste sufletul ei. Sa curete mizeria si sa-i schimbe destinul. Cand? Am continuat cu o alta intrebare.
La o saptamana dupa ce-ai plecat, mi-a spus.
N-am stiut cum sa reactionez. Nu desluseam nici macar micile parti ale existentei noastre comune. Cand am plecat de acolo? Cand am incetat sa i-o mai pun pe birou?.. Cand mi-am carat laptop-ul, toalele, cartile? M-am trezit involuntar cu lacrimi. Era gata. Asta era sfarsitul si nici un Dumnezeu dintre cei cunoscuti nu ar fi putut sa schimbe ceva.. Totusi, gandul ca nu trebuia sa raman acolo ma linistea. Dupa ce a adormit m-am tirat in sufragerie sa frig un Jack. Era iarna si fereastra deschisa. Intre mine si atmosfera nu mai traia nici o biserica. Nici un popa pedofil capabil sa spovedeasca. Nici o natura in stare sa creeze noi anotimpuri. Nimic.
Mi-am luat geaca si-am iesit in graba. Ingerii incepusera sa cada din ceruri si olitele se umplusera pana la refuz. Era destul de devreme. M-am poticnit de bara de fier din bloc, am privit usa apartamentului si-am inceput sa plang. Am stat in bezna cateva momente apoi am luat-o la goana spre Minerva.” Imi amintesc cum m-am intors cu ea intr-o seara de la Minerva. Prima oara cand am condus Megane-ul lu ta-su. Afara fulgera, era toamna si noi ascultam in masina – Ugly Kids Joe – Cat s in the Cradle. Tampita cumparase o sticla de Jack si sarbatorea victoria Stelei. A coborat de vreo cinci ori sa borasca, moment in care penisul imi stagnase precum Everestul fara alpinisti. Am fumat in masina cat ne-au tinut plamanii, in special pentru ca latraul de ta-su ne-a interzis vehement acest lucru. Ne-am retras pe bancheta din spate. Statea deasupra, recitandu-mi catrene din Shakespeare in timp ce fesele-i desenau pe mine armate de ingeri. Stomacul imi devenise numaratoarea opturilor angelice, in timp ce inauntrul lui traia doar o jumatate de sticla de Jack. Cealalta era risipita-n boscheti!! Cand am ajuns acasa, am descatusat o cutie de cola si m-am intins in dreapta patului, langa sora-sa, asteptandu-o sa vina de la baie. Pentru un moment am sperat ca nu vine”…
Afara era frig si din spatele cartierului, in aglomeratia aceea de blocuri si cladiri, in sunetul acela de motor de masina si tramvai, i-am privit din nou fereastra. Era inchisa. Inauntru-intuneric. La geamul celalalt sora-sa isi facea unghiile. Am oprit masina pe o strada pustie in care niste prostituate tembele facusera ditamai focul de tabara. Mergand spre ele, m-am intrebat de ce fac asta. Nici un raspuns. Am lasat in gura acelei brunete tone de necaz si tristeti. Poezii neterminate si suflete aproape moarte. Departe, in dormitorul care candva fusese al meu, o voce ma intreba continuu – Vei mai fi langa mine si maine? Stigmatul acestei formulari a lasat asupra mea durerea pe care o lasa asupra unui viu moartea celei mai dragi persoane. Degeaba m-am intors dupa aceea cu lapticul in palme, ea isi gasise ingerul, iar eu trebuia sa caut prin tomberoane adresa si numarul lui de telefon.
Vei mai fi langa mine si maine?… mi-am intrebat dupa cateva luni prostituata..
Desigur, dragule. Maine este la reducere…
Am zambit amar amestecandu-i printre dinti sute de copii. Toti cu privirea la etajul cinci.

Redescoperiti-ma

Septembrie 20, 2009

Prima mea poezie a fost o tampenie. La fel si primul meu sarut. La fel si prima sticla de coniac sau primul pahar de bere. Primul meci de fotbal sau prima tigara. Niciodata nu am putut sa ma reliefez pe deplin intr-un text, indiferent de limpezimea lui. Chiar si acum cand scriu aceste lucruri, nu stiu daca sunt sunt trist sau incerc sa ma intristez, scriind. Probabil adevarul e undeva la mijloc. De fiecare data cand scriu despre mine trebuie sa existe o doza de tristete, desi in majoritatea randurilor nu ma caracterizeaza. Nu pot sa spun despre mine ca sunt o persoana trista. In schimb, e dureros de adevarat ca mi-a placut sa sufar. N-am avut norocul sa invat cum sa-mi acopar inima, iar gandul ca acest lucru ma face slab imi da puterea sa merg inainte. E un privilegiu sa fii slab. Astazi, cand in lume se desfasoara atatea puteri a fi slab e o comoara. Avand un strop din savoarea comica a nevoiasului, pot spune ca si astazi sufar la fel de intens ca la inceput. Ca atunci cand dragostea m-a parasit intaia oara…

Spre deosebire de altii, eu mi-am inceput cariera, iubind. Scopul prioritar a fost sa-mi hranesc intai spiritul si abia apoi trupul. De-asta mi-am si luat-o in bot. Ori mai bine zis, am permis sa mi-o iau in bot. In naivitatea predestinata poetilor, am crezut la randul meu intr-o viata continua, intr-o existenta eterna, fara sa-mi dau seama ca de fapt faceam dragoste intr-o camera in care au trait atatia morti. Mult timp peste am cunoscut efemeritatea. Atunci cand firele de par cadeau cum cad frunzele toamna, iar spuma ramanea neclintita inaintea oglinzii. Atunci cand in ochi imi aparusera ninsori, facandu-ma sa realizez capacitatea umana de a-si aminti. A fost cumplit sa imi amintesc. A fost groaznic, dar, paradoxal, mi-a placut. Odata cu retrairea clipelor creierul imi activase, implicit, dorinta de mai mult. Ca si la tutun. In incercarile disperate de a renunta la blestematul viciu, in momentul in care aprindeam o tigara, intreg mecanismul declansa o nevoie continua. Astfel ca desi rezistam saptamani in sir fara sa fumez, cum imi aprindeam una, clopotelul activa alarma. Amestecul de nicotina si gudron era inhalat de plamanii mei proaspat curatati. Dupa aceea era simplu, ei isi cereau hrana, iar eu trebuia sa-i hranesc.

As fi nebun daca n-as recunoaste cat de mult am iubit femeia, cat de mult am posedat adancurile ei si cat de mult am permis sa fiu posedat. Cea din urma mai profund, pentru ca am ramas deseori cu senzatia ca eu am fost acela care n-a dat totul, care a dezamagit. Si ori de cate ori am fost lasat sa bocesc de unul singur sentimentul de mea culpa a erupt, lasand loc unor regrete si depresii de proportii gigantice. Analizandu-ma, incercam sa inteleg acele ganduri si mai cu seama sa inteleg sensul destinului, al sortii. Cateodata am avut parerea ca tot ce mi se intampla e un joc. 6 din 49. Irelevant a mai spune ca m-am incurcat in cifre si solutii fara sa gasesc vreun raspuns real.

Cand m-am amestecat cu ea prin cearsafuri din mine numai o treime era la fel de frageda ca la-nceput. Si anume partea dintre buric si genunchi, cea tipic masculina. Curand aveam sa aflu ca din ea nu mai ramasese nimic, adica nici macar acel fragment de corp des intalnit la o femeie integra si extravaganta. Nu vreau sa o critic aici, intregii lumi ii este indiferenta existenta ei. Ea are explicatia si scuza de a nu fi reala, desi in timpul petrecut impreuna mi-a dat impresia ca e la fel de vie precum pot eu sa o consider. Ce vreau sa spun este ca am trait langa ea cu o intensitatea mai mare decat curentul electric pe care il produce un reactor al Centralei de la Cernavoda. Ajunsa pentru mine un simbol, in scurt timp a realizat ca nu ea era cea care avea o nevoie necontenita de mine pe cat as fi avut eu sa-mi inspir opera. In incapacitatea fizica de a o urma a plecat fara sa-mi lase vreun mesaj. Doar amintirea ei. Atunci am avut pentru prima si singura data tendinta sa-mi las arterele sa curga in afara.

De-a lungul zilelor a fost nevoie de cat mai mult vin pentru a-mi produce in memorie amintirea pe care o primisem cadou. Nu am fost induiosat de mine, pentru ca ma simteam capabil sa-mi revin. Si asta a fost o mare minciuna a vietii mele. Cand am incercat sa-mi revin am vazut ca eu eram acela de dinainte sa-mi doresc sa-mi revin. In exterior lucrurile devenisera banale. Trebuia sa ma intorc la ceea ce lasasem, la ploi, la toamna, la iluzii. In schimb, inauntrul meu scapasem de aceste pedepse. Eram doar eu la picnic cu ea. Si eram stapan pentru ca puteam sa schimb decorul fara sa-mi transport trupul kilometri intregi de asfalt.

O femeie trebuie sa nasca, in celalalt caz traieste degeaba, condamandu-si inutil sotul la o moarte fara urmasi. Nici ea nu s-a deosebit tiparului, aducand pe lume un inger. Din acest fapt nu am decat regretul ca acel inger nu-mi seamana si nu-mi spune tata. Nu-mi vorbeste, ba mai mult, nu ma cunoaste. Fireste ca nu e copilul meu. E copilul lui Dumnezeu. E copilul intregului univers. Al ei. Asta m-a induiosat. M-am blestemat si ma blestem inca, pentru simplul motiv ca acel copil n-o sa-mi zambeasca mie si ca nu alaturi de mine isi va poci cele dintai cuvinte. Nu-l voi putea privi in timp ce va realiza ca prima lui poezie a fost o tampenie. La fel si primul lui sarut. Sau prima lui sticla de coniac si de bere. Sau primul meci de fotbal sau prima tigara. Sau primul lui tatic..

Creier de CHINCHILLA

Septembrie 11, 2009

Faptul ca ma trezesc devreme in fiecare dimineata nu imi dauneaza din nici un punct de vedere. Ba mai mult, avand acest obicei pot cu usurinta sa-mi intretin si sa-mi dezvolt atat forma fizica cat si cea mentala. Pot sa urmez un regim alimentar oricat de strict si de costisitor ar fi si de ce nu, imi revine destul timp pentru a-mi delecta gandirea si capacitatea de a intelege fenomene paranormale, citind un roman de calitate gen – Forrest J. Ackerman. Am nenumarate pasiuni, incepand cu pescuitul si aici pot sa afirm cu mandrie ca detin doua seturi complete de scule nemaivazute la noi in tara, ambele din fibra de sticla, de la ac la musculita si la batul in sine. Mulinete de calitate extra, marca Rex Hunt, cumparate prin internet direct de la sursa. Pe langa pescuit, ador automobilismul, domeniu in care am lucrat mai bine de cinci ani in Italia la portile scuderiei Ferrari. L-am cunoscut pe Schumacher personal, am colaborat, am conversat pe diferite teme, recomandandu-i totodata unele carti de mare valoare, ale eternilor scriitori rusi. A treia mare pasiune a mea este femeia. Nu vreau sa ma laud, dar am cuprins in brate femei de o frumusete divina, elegante, manierate, versate, de la blonde cu ochii albastri la brunete cu chipul sangeriu. In general imi plac femeile de varsta a doua, nu neaparat ca sentimentul este reciproc ci in mare parte doar pentru ca sunt destul de inteligente sa inteleaga nevoile unui barbat fara sa ceara meditatii.
Pasul al doilea. Ma imbrac intotdeauna cu stil. Astazi de exemplu, am ales o camasa violet, asortata cu un costum negru si pantofi de lac – aceeasi culoare, o palarie clasica, salvatoare intr-o situatie ce ar putea deveni jenanta si un baston curbat. Pe el l-am achizitionat de la un batran din spatele blocului in care locuiesc, un simpatizant al vechiului regim, desi de multe ori imi vorbeste despre cat de mult a contribuit el la revolutie. Dupa parerea mea e un tampit, dar pentru ca imi place sa ma inteleg bine cu toata lumea ii cant de fiecare data in struna. Pastrez locul de buna ziua pentru atunci cand poate fi mai greu…
Bun. Imi aranjez mustata in stil iberic, lucru pe care l-am invatat de la un Brazilian, in Rio, acum vreo trei ani, la carnaval. Acestea fiind infaptuite, imi permit sa degust o gura dintr-un Montrachet din 82, cat sa-mi clatesc dantura, arunc peste mine o picatura din Aqua di Cio de la Armani, o ultima privire in oglinda si pot sa ies la vanat. In garajul din fata blocului Furia-Gri m-asteapta maraind, zvacnind si aruncand pe nas un miros dens de lava vulcanica. Ma urc la volan, incet, sa nu cumva sa-mi sifonez costumul sau sa deranjez cuvertura pe care o tin deasupra scaunului. Am uitat sa spun ca sunt nefumator, lucru exponential, din punctul meu de vedere, asa ca Furia-Gri miroase si astazi – demential. I-am imprimat in tetiere savoarea lanului de grau pentru ca atunci cand ii ating pedalele sa ma simt liber. Sa fie ca si cum as zbura. Ciudat. Astazi nu porneste la cheie. Vechiul sistem de pornire nu poate fi o solutie. Furia Gri n-ar suporta o mai mare umilinta, asa ca rateurile astea trebuie reparate printr-o alta modalitate. Cobor din masina cu aceeasi elenganta cu care am urcat, deschid capota si iau fiecare coltisor pe rand.
Perfect . Ce avem aici : acumulator – nu, motorul propriu-zis – curele, fulii, furtune – nu, pompa de frana-nu, radiatorul –nu, pompa de apa – nu, bobina inductie, delcou – nu! Ma pune pe ganduri, Furia-gri n-a fost niciodata intr-o astfel de situatie iar eu sunt imbracat mult prea sic sa ma arunc din nou sub capota. O ultima privire altfel o iau cu troleul. Mda, ce neatent sunt! Fisele de la bujii sunt inversate. Acum trebuie sa porneasca. VRRRMM VRMM VRMM – auzi cum urla. Daca cineva trece prin partea cealalta a garajului e in stare sa confunde acest break din 95` cu un bmw mult mai tanar. Desigur, cineva relativ nepasionat de masini – o femeie. Pentru un cunoscator sunetul daciei este inconfundabil.
Minunat. Zbor pe sosea cu 50 km/h. E ca si cum as merge cu un Rolls depasind suta. Am aceeasi vedere. Asfaltul imi trece la fel de repede prin fata ochilor, de-asta imi si place furia gri! E in stare sa creeze cele mai puternice miraje. E vrajitorie pur si simplu. Nu sunt deloc inghesuit, de altfel m-as simti confortabil daca nu as avea in buzunarul din spate, portofelul. E masina perfecta. Brusc ceva imi atrage atentia. Ori sunt idiot, ori memoria imi joaca feste. Doua din una – cum spune un amic, profesor universitar. Pe presul scaunului din dreapta sta cuminte un deget de dama, pastrand inca din savoare cu care a fost rupt. Trag de volan dreapta, parchez intr-o zona cu necirculata, ridic monstruosa bucata de carne si o arunc pe geamul din dreptul meu. Hmm, a fost cat pe-ce! Imi continui drumul mult mai relaxat. Inca 10 minute in acest trafic infernal si ajung.
Parchez intre un X6 si un Q7, lasand Furia-Gri sa se delecteze din aceasta priveliste. Imi iau creionul, cartile, cobor si pasesc in biblioteca cu largul zambet al unui barbat fericit.
– Sarut-mana, doamna Lili, exact cum am promis – miercuri 11:35. Adevarat sau nu?
– Bineinteles, intotdeauna ati fost parolist, domnule….. o cafea?
– Nu acum, trebuie sa caut niste carti, dar poate dupa aceea?
– Probabil.
Vezi? Imi spun in sine. Vezi cum a ramas? E imposibil sa nu faci furori intr-o astfel de ipostaza. Arunc o privire in biblioteca, cam multa lume. Mi-a atras atentia un grup de copii. Par a fi in clasa a 7 a daca nu ma insel. Posbil sa fie cu un an mai mari. Ma indrept intr-acolo. Usor, in biblioteca deplasarea se face in liniste, desi nu stiu cu ce i-ar incomoda pe juvenilii oaspeti. Oricum nu pricep mare lucru din ceea ce studiaza. Astia au in cap numai tarate, viseaza la masini luxoase, la rafinamentul unei femei, probabil – frantuzesc – in generatia actuala predomina tot ce e frantuzesc, de la sarut la sifilis – chiar daca nu vor deveni niciodata niste persoane cu adevarat importante.
– Tinerilor, nu am putut sa nu observ stangacia si erorile pe care le faceti in momentul in care lecturati. O carte are sufletul ei. E ca un inger – nu stiu daca am dat cel mai bun exemplu sa intelegeti si voi. In primul rand trebuie sa respectati legile nescrise ale filosofiei. Nu veti deveni niciodata scriitori daca rasfoiti paginile atat de repede. Eu, personal, analizez o carte timp de cativa ani – dovada o fac textele scrise de mine. M-as putea recomanda pentru voi, dar am impresia ca sunteti prea superficiali pentru o asemenea literatura. Si ce cititi acolo, ma rog?
– Pai, dam capacitatea anul asta, avem de analizat poezii din Eminescu si din Nichita Stanescu…
– Aoleu! Pai voi cititi liricul unor betivi! Unor neica-nimeni, pierde-vara! Poeziile lui Eminescu sunt niste minciuni, iar de Stanescu nici nu mai vorbesc. E o harababura totala tara asta. Cum va pot indoctirna creierul cu tampeniile astea. Ati putea allege, spre exemplu ceva, din Grigore Ureche, Miron Costin – acolo se vede limba veche si inteleapta. Ei sunt graiul romanesc, nu romanticul si sifiliticul Eminescu – sau – mai rau – Nichita Stanescu! Va mai pot recomanda cinematografia americana. Un film, nu imi amintesc exact cum se numeste,dar este vorba despre un grup de tineri studenti la medicina care….. privirea imi este atrasa intr-un mod subtil si placut de un cuplu aflat in coltul opus al incaperii. Va las sa cititi prostii, desigur, cu aceste prostii nu veti ajunge niciodata scriitori!
Ma indrept spre minunatul cuplu. El – subtirel, probabil ca il ia vantul pe strada, turc dupa aspect. As putea sa-i crap capul pe loc, amintindu-i de suferintele poporului nostru din vremea lui Stefan. Ea – creola, creata – bruneta – ochii negri – am reperat instantaneu. Probabil brazilianca dupa modul in care vorbeste si gesticuleaza. Ma apropii gales lasand loc valului de Aqua de Cio sa-si faca efectul. Nu tin bine minte daca am banda adeziva in masina sau somnifere, dar voi rezolva aceasta problema mai tarziu..
– Buna ziua! Fiti amabila domnisoara, o intrebare!
– Da, sigur..
Romana ei e mai buna decat ma asteptam. Posibil sa ma fi inselat..
– Ce oare, pamantesc pe aceasta planeta, v-a apropiat de acest laba…. , scuzati-mi limbajul, dar e strigator la cer. O fiinta precum sunteti dumneavoastra merita ceva mult mai de pret. Poate o plimbare sub clar de luna, sau cu Furia Gri? Ori un drum la Sinaia, am un hotel acolo..
– Sunteti comic?
– Nicidecum, sunt scriitor de literatura clasica, chiar daca adesea exeprimentez. Improvizez. Incerc sa crosetez pe tot ce e contemporan. Sunt totodata critic literar.. m-as putea recomanda, dar prefer sa fac acest lucru in privat. Poate ati dori sa incercati una din blanurile mele de nutrie. Sau de vulpe. Am o fabrica in Brasov. V-ar cadea atat de bine pe trup, nici nu va imaginati. Umerii va sunt aprinsi, depistez un roz-marin in obrajii dumneavoastra si un spirit optimist. Va asigur, v-ar veni nemaipomenit.
– Dar sunt cu priete…
– Lasati. E tanar. Are toata viata inainte. Dumneavoastra aveti o singura sansa..

E gata rezolvata. Ma indepartez galant lasand in urma val de mirodenii. Domnisoara ma urmeaza ca o catelusa de rasa dupa Pedigri. O salut bisericeste pe bibliotecara, cobor treptele tinand la brat o siropoasa dama din America latina, indreptandu-ma spre Furia-Gri. Nu sta pe ganduri si urca trantind mai tare portiera, moment in care ma abtin sa nu explodez. Nimeni nu a trantit vreodata usa atat de tare in Furia-Gri.
Demaram cu viteza luminii purtand o discutie despre necesitatile pe care le are o femeie. Farduri, rochii de seara, pantofi, lenjerie, absorbante. Ii indes in cap atat de multe minciuni incat nu mai e nevoie de banda adeziva. O sa o lucrez ieftin. Hartie igienica, un calus – pac o bucata sarma ghimpata – am in portbagajul Furiei-Gri, panza bomfaier, satar. Fara prea multa ingeniozitate. Ii spun ca mergem spre Sinaia, alimentez de la un Peco de unde cumpar un cd Julio Iglesias sa fac pe latino-lover-ul, si calc pedala de acceleratie subtire, incetisor. La patru kilometri de localitate prima padure. Iesim sa urinam. E momentul. Hartia ii intra in gura, o leg cu sarma ghimpata si o las asa cateva zeci de secunde, timp in care inspir aerul pe care il produce moartea cand e pe drum. Ii retez fruntea cu o lovitura perfecta de satar, intre tampla dreapta si inceputul ochiului stang. Apoi o sectionez cu bomfaierul pastrand ca amintire o bucatica din fiecare fesa. Ma indepartez scuturandu-mi costumul si pantofii despre care am uitat sa spun ca poarta emblema – Mihai Albu. Urc in Furia-Gri si intorc inapoi in oras, satul si ghiftuit. Cu burta plina. Intru intr-o berarie de la periferie, frig repede un Golden, las spaga 3 lei, de ochii lumii si o intind spre casa. Intru incet, arunc palaria in cuier, bastonul, pantofii. Lejer imi iau pijamalele pe mine, laptop-ul in brate si ma asez in pat. Deschid Mozilla firefox si cu usurinta pe care o are un spirit nocturn tastez pe litere : http://www.eu

Cu tramvaiul in tampla

Septembrie 9, 2009

Bombardamentul a inceput la ora 16 fix. O rafala de gloante s-a abatut asupra noastra fara incetare timp de 27 de minute, vreme in care nu am facut decat sa ne ferim din calea ei, adapostindu-ne in cele mai inguste spatii, gauri, grote ale Muntilor Tatra, Cehoslovacia. Suntem inchisi aici ca intr-un lagar desi inimile ne bat tare si simtim in intervalul de ore 00:00 – 02:00 linul parfum al libertatii. La aceasta ora inceteaza orice fel de atac, lunetele sunt asezate in dreptul picioarelor iar noi putem sa respiram aerul crud si rece de munte.
Numele meu este Nae Scriitoru` , sub-locotenent in cadrul diviziei a 6 , regimentul 41 – infanterie, dar mi se spune, si nu stiu de unde, Esofag. Am venit aici odata cu armatele rusesti ambitionate sa cucereasca fabricile de textile din zona, incaltamintea, bumbacul si peste toate, orice fel de cereale a ramas dupa parjolul din primavara trecuta. Suntem niste imbecili si vom ramane o eternitate daca nu revenim in lupta drept aliati ai lui Hitler. Rusii ne imbatranesc si imaginea vechilor Urali din 40` ni se pare doar o dulce amintire a zilelor frumoase de vara. Atunci am avut mancare cat de cat multumitoare, echipament cat de cat purtabil si ce e mai important intr-o astfel de situatie, am avut armament. Acum suntem pe cont propriu, gasesti un pistol si tii de el cu dintii, cu sufletul, cu inima.
Brigada mea a fost compusa initial din 35 de oameni, dintre care au ramas numai opt, restul fiind omorati sau luati prizonieri si tinuti pentru sacrificare undeva in nordul Frantei. Nu am nici o veste de la fratele meu de cateva saptamani si nu imi permit sa fac nici un fel de presupunere asupra soartei lui. Cu noi mai este si Maiorul Puiu Bratulescu venit direct de pe frontul polonez in urma cu cateva luni de zile. A adus cu el aproape 200 de soldati, majoritatea fruntasi, infometati, bolnavi si raniti. Unii dintre ei s-au sinucis din cauza depresiilor si a dorului de casa si de familie. E un joc continuu al rezistentei si al foamei pentru supravietuire.
…………………………………………………………………………………..
– Esofagule` astia ne joaca pe degete, domne – imi spune Puiu in timp ce isi aprinde o pipa. Nu ne-au trimis ajutoare de trei saptamani. De intariri nu mai poate fi vorba. Stau si ma gandesc daca nu cumva curvulita are un amestesc in toata povestea asta. N-ar avea cum, intelegi? Ori exista probabilitatea sa fi uitat de noi. Cine dracului sa isi aminteasca de un regiment din Muntii tatra. Astia ne-au abandonat rusilor, rusii ne-au abandonat nemtilor si tot asa..
– Puiule, incepi sa semeni in gandire cu Dinamita, numai ala bolborosea tampenii ori de cate ori tragea dintr-o pipa! Si-ai vazut dupa aceea? Si-a luat gatu cu briceagu dupa ce Menelau l-a anuntat de nevasta-sa.. despre care am auzit ca traieste. Spunea un neamt in urma cu un an in Moldova ca o stie pe femeia din poza, e in Austria, cu un bun prieten de-al sau..
– Si tu l-ai crezut ma, tranta? Bai, asculta la mine, nemtii sunt niste pocitanii. M-am convins de ei pe frontul rusesc. A trebuit sa ma intorc singur in tara, pe jos, din apropierea Stalingradului. Am venit cu caruta dupa ce i-am tras-o unuia in capatana si i-am furat si magar si tot. Podoaba de rus, rade Puiu. Am facut escala la Tecuci, evitandu-i iarasi pe nemti, lasand magarul unui copil de cinci ani, dupa care am luat trenul spre Craiova, spre casa. Aici m-au gasit fir-ar ei ai dracu si dupa ce s-au rehotarat cu cine sa tina, m-au trimis spre Germania.
– Puiule.. Dar o bubuitura imi detoneaza creierul lansand in el trotil greu de cateva tone, intimidandu-mi privirea. E raid Puiule, fugi.. Puiule, fugi..
Dincolo, dupa cei trei copaci sub care am stat de vorba cu puiu, elita noastra condusa de Mardare se lanseaza intr-un schimb de focuri realmente superb. Ia-le si parul de pe mana, Mardare. Unde mi-e pusca? Turcule, pusca? Turcu e mort in santul de langa apa, cu capul sfarmat si pielea arsa ca a unui porc de Craciun. Doua minute de liniste in care ne numaram si intram in tunel.
– Astia nu stiu ca suntem aici, spune Puiu! Au tras ad-hoc. Nu stiu nici ai nostri ca suntem aici, darmite ciucinghezii astia alcoolici!?
– Stiu rusii, Puiule, spune unul dintre cei opt ai brigaadei mele, Florea!
– Si vrei sa zici ca astia au fost rusii? Aerian? Bai tembel esti! Daca rusii ar vrea sa ne omoare intr-o jumate de ora nu mai esti aici.. dar o jumate de ora e mult!
– Mi-e foame, le zic tuturor, cu cerul gurii facut punga de la o coacaza mancata in timp ce vorbea Puiu.. Mi-e foame fratilor si nu mai avem nimic de mancare.
– Avem miere de albine.. o sa te caci dulce – Esofag, si asa esti tu destul de amar!
– Stii sa lingi oua, Puiule? Incepe cu ale mele.. neam de traista!
– Piei.. trimite doi lalai dintr-astia sa pescuiasca, maine dupa zid.. E lacul ala atat de mare.. trebuie sa fie niste peste in el.
– O fi, dar astia nu se mai intorc daca ii trimit! E ca si cum i-as omori cu mana.. ma rog! Ce-o fi facand frumusetea mea? E gandul care ma deprima ingrozitor. Imi aduc aminte de Crina. E singura in Bucurestiul pana nu de mult, linistit. Puiule, am o femeie..
– Stiu ma, mi-ai spus de o mie de ori, e studenta la arte. Scrie poezii.
– Nu ma.. aia e Hortensia.. nu stii nimic! Eu vorbesc despre Crina, nevasta-mea, odorul meu. Ne-am cunoscut la mare acum 6 ani, eu eram din Tulcea – ea din Bucuresti. Bai Puiule, o frumusete rara. Imi amintesc cum imi facea cartofi prajiti, mie si lui Ulise – catelul ei! Unu latos si cret – Camis – asa se numeste rasa! Camis! – E frantuzesc, mananca putin, alb, focos – sarm la gagici. A ars tot cartierul, ca se plangea madam Lotru ca a ei catea de rasa chinezeasca nu poate avea puisorii creti. E, a fost Ulise in zona! Ma apuca rasul.. Da ma Puiule, am tinut legatura cu ea prin scrisori si in 40 ne-am mutat impreuna! Am vazut Bucurestiul, sa vezi acolo, viata! Jocuri de noroc, tutun. Dar nu asta m-a facut fericit. Pe cuvantul meu. Faptul ca am vazut tramvaiele mergand a insemnat pentru mine cea mai mare realizare. Am vazut tramvaiele ducand in spinare atatia oameni. Asta da, minune. Sa vezi tramvaiul. Uite, chiar si acum imi amintesc sunetul lui. Ding-dang-ding dang.. si ochii mi se umplu de lacrimi!
– Termina ma, Luceafare! Am vazut atatea povesti de dragoste la viata mea.. care mai de care mai tembela. Anul trecut, pana sa ajung aici la voi, in Ungaria, un cuplu s-a destramat dupa ce un neamt i-a zburat creierii barbatului respectiv. Si in timp ce ea ii saruta mainile si plangea langa cadavru, acelasi neamt si-a scos din pantaloni mitraliera si s-a pisat acolo, pe capul frumusetii aceleia de unguroaica..
– Pai stiam ca in Ungaria n-au intrat nemtii..
– E, n-au intrat! Au intrat peste tot ma. Eu de ce am boala pe nemti? Tu ii admiri, tu cu Hitler al tau si cu neamul vostru de bosimani!
– Da ma da,..
– Taci dracu! Culca-te. Am un plan mare pentru maine.
……………………………………………………………………………..
Ziua urmatoare a inceput devreme. Puiu statea rezemat de Bambina, o stanca pe care unul dintre fostii mei brigadieri a numit-o asa, intr-o noapte in care a simtit nevoia de o atingere extraterestra. Razboiul te face sa o iei razna. Era lesne de inteles ca sarmanului Marin, plecat de atat timp pe front, creierul incepuse sa-i joace feste. Ca niciodata, o pereche de rusi a venit la noi cu un maldar de scrisori pe care le-au lasat in bratele lui Gherla. Era o rusoaica extraordinar de frumoasa, pe care nu o mai vazusem niciodata pana atunci. Vorbea romaneste destul de bine si cand Puiu a indraznit sa ii ceara o tigara, ea i-a raspuns domol:
– Iti dau, dar sa nu cumva sa faci abuz. Razboiul o sa mai dureze..
– Halal! A raspuns Puiu. Mi-e greata cand aud cuvantul razboi. Suntem niste solitari, a carei soarta a fugit de mult. Uita-te in jurul tau! Oricum, oportunitatea de a vedea un suflet atat de blajin in aceasta grota a vietii mele este o mana cereasca!
Nu-mi venea sa cred ca Puiu flirteaza cu femeia in rosu. Nu stiu ce-o fi facand acea femeie acolo, pentru ca, exceptand nevestele generalilor in serviciu trimisi la datorie, nici unui alt picior de dama nu ii era permis sa calce sangerosul pamant cehoslovac.
– Stii sa scrii?.. m-a intrebat rusoaica – vazand cum mazgalesc fara grija carnetelul primit in dotare.
– Stiu, raspund. Si cred ca sunt singurul de aici care stie.
– Atunci noteaza-ti urmatoarele cuvinte..
Si a inceput sa-mi dicteze intr-o romana extraordinar de placut aranjata oratoric. “ Dragul meu Jenia, sunt in Cehoslovacia fara tine si e ca si cum natura lipseste dimprejurul meu. Nu mai e necesar sa-ti spun cat de stingher imi este sufletul, captiv intr-un lant muntos nesfarsit de lung. Sunt clipe pe care nu mi le-as fi imaginat ca fiind adevarate. Mi se scutura viata in fiecare secunda si nu ma pot gandi decat la gradina noastra si la felul in care ma jucam cu tine… “
Rusoaica incepu sa planga tinandu-si tamplele intre palme acoperind pe de-o parte momentul pe care, probabil, il catalogase drept unul jenant. Puiu i-a spus ca si noua ni se intampla deseori acelasi lucru..
Apoi au plecat, lasandu-ne sa ascultam tacerea nici unui raid aerian sau a vreunei rafale de gloante. A luat scrisoarea si mi-a spus ca este pentru copilul ei lasat in grija unor romani din Campia Moldovei. Nu stie exact adresa lor dar o sa incerce sa dea de ei prin orice mijloc posibil. Desigur, pe mine nu ma interesa prea mult povestea rusoaicei, ma gandeam ca este femeia vreunui general rus, Puiu imi facea semne sa nu scot prea multe cuvinte, asa ca m-am pus in rolul umilului servitor si am scris pana la capat intreg discursul, fara sa scot un sunet.
In muntii Tatra placerea cea mai mare ti-o ofera pasarile. Principala noastra sursa de hrana. Este tot ceea ce am mancat in ultima luna de zile. Acum au inceput sa dispara. Nu mai auzi un cantec, sau macar un ciripit anemic. Mardare sufera cel mai mult de pe urma aceasta. I-am spus ca la intoarcerea in tara o sa il propun pentru a fi decorat. Ochii i s-au inmuiat si a adormit in frigul nocturn din acea seara. Seiful pe care rusii l-au spart in urma cu o saptamana intr-o localitate din apropiere a ajuns wc. Pentru ca noi suntem ordonati, curati. Ei au luat banii, noi maldarul de fier si nu mi-e ciuda deloc pentru acest lucru.
– Care este scopul nostru aici? Ma intreaba Puiu. Stii sa-mi raspunzi.. Esofag..
– Pai, sa il dam pe Hitler jos.. sa..
– Stii pe dracu! Scopul nostru aici este sa fim folositi pe post de camile jegosilor astora de rusi infumurati. Sa fim primi care crapa, telemeaua dracu ce esti! Iti spuneam aseara de un plan. Nu e un plan. E mai degraba o realitate sumbra si simpla! Propun sa plecam acasa, in Romania, pe jos. Propun sa fugim, orice ar fi. Nu mai e timp de pierdut. Cand o sa ajungem noi, razboiul o sa fie deja gata, noi o sa ne primim soldele, ii aburim un pic pe fraier si mai luam si cateva aplauze.
– Puiule, delirezi. Pana in Romania pe jos?
– Sunt doar cateva mii de kilometri ma zevzecule. O luna – doua cel mult si o sa fii in bratele Crinei. Sau a Hortensiei. Sau cine stie ce femeie iti gasesti tu..

Am analizat cu Puiu si baietii aceasta solutie. Cert este ca am ajuns la concluzia ca trebuie sa o intindem. Nu stiu de ce am mai pierdut atata timp gandindu-ne. Trebuia sa plecam din prima clipa in care am vazut ca se ingroasa gluma.
Am luat-o spre Ungaria propunandu-ne sa facem un popas la Timisoara, sa admiram universitatea si sa cantam imnul in parc. Puiu credea ca pana la in decembrie suntem acolo.

…………………………………………………………………………………………..

Drumul este costisitor. Am abandonat frontul rusesc si daca pana acum nu ne-a urmarit nimeni inseamna ca nici n-am fost acolo. Ma gandesc la Crina. Abia astept sa o strang in brate. Degetele de la picioare imi sunt zdrentuite si pasii din ce in ce mai grei. Mergem in continuu de o saptamana, fara mancare si cu o ratie de apa zilnica, care nu intrece marimea unui pahar de tuica ardeleneasca. Nu mai avem opinci si imbracamintea ne este din ce in ce mai umeda. Dintre noi toti, Puiu este cel mai entuziasmat. Vorbeste cu divinitatea despre pacea eterna din rai.
……………………………………………………………………………………………
Dupa o luna jumate de mers pe jos suntem de-a dreptul ravasiti. Cavaleri ai destinului. Haiduci. Ne-am oprit intr-un sat in care am auzit ca se vorbeste bine romaneste si singura dorinta pe care am avut-o, cred ca fiecare dintre noi, era sa fim ajunsi acasa. Una dintre femeile ramase sa aiba grija de saracacioasa localitate ne-a spus ca sunt in aceeasi blestemata Cehoslovacie, lucru care ne-a lasat fara cuvinte si ne-a intristat pana la epuizare. Multi dintre noi au clacat. Am vazut dezamagirea in ochii fiecaruia dintre ei. Curios este ca aceeasi dezamagire am vazut-o si cand avioanele nemtesti survolau stepa la care ajunseseram insa atunci au mers mai departe. Acum Mardare si elita stau jos. La umbra. Beau un pahar de vin si spun tampenii.
– Suntem victime ale pamantului. Mardare roseste de fiecare data cand spune cate un lucru din asta gen Shakespeare, cum ii zice Puiu. Eu ma opresc aici, imi fac o casuta, iau o cehoaica d-asta muncita al carui sot e dat disparut, imi intemeiez o familie si asta e. Nu mai visez la o Romanie atat de incetosata precum America. O sa ma ascund cateva luni, dar cel putin beau vin, ma intind pe ceva moale, ma spal, mananc…cam tot ce isi doreste un barbat venit de pe front.

Cu el au ramas altii cinci membri asa ca ne-am continuat drumul spre casa, eu , Puiu si inca vreo douazeci de soldati din brigada lui.
– O sa urmez facultatea de medicina, Puiule. Ma inscriu acolo, stau patru ani intr-o studentie regeasca, vad orasul cum o sa curga lin de fiecare data cand il vizitez si o sa profit din plin de viata asta.
– Eu o sa urmez pasarea cerului, Esofag. Tu poti visa la facultati, eu pot visa la slanina si la sunetul caprei de munte. Pur romaneasca. Pot visa la sunetul de campie pe care il naste macul in lungile hectare de pe miristea natala. Pot visa la marul copt din copacii de la mine de acasa, la mirosul de paie din curtea lu` nea Zamfir..
Astea erau unicele noastre discutii. Si au ramas. Tot drumul pana acasa. Visurile care ne-au tinut in viata atata timp. Curand am aflat despre Mardare, Gherla si ceilalti ca au fost descoperiti si omorati in acelasi sat unde ii lasaseram. Nemtii aveau sifoane peste tot. I-au prins usor, i-au legat si au tras in ei pe loc. N-au luat nici un prizonier cum au facut in alte multe ori. Noi am mers mai departe si in sase luni de zile paseam pe treptele universitatii din Timisoara. Murdari si imbracati in hainele militaresti. Am cantat imnul in parc. Razboiul se apropia de final. N-am primit laudele despre care vorbea Puiu. N-am primit nici macar soldele cuvenite. Nici nu am fost decorati sau mai stiu eu ce, dar sunetul pe care il scotea tramvaiul lingea fiecare rana pe care o aveam. Lasa atat de multa bucurie in interiorul meu incat nici o suferinta nu ar mai fi fost gasita. Crina se maritase cu un profesor de istorie si geografie si cand am ajuns acasa era in 8 luni insarcinata. Am plecat spre Tulcea si am ajuns fara sa vreau la Galati. Aici am stat aproape doi ani de zile, lucrand in port la Dunare, frecand la vapoare si ascultand marea. Mi-a parut rau ca am plecat de acolo, dar trebuia sa imi urmez visul de a studia medicina. Asa am ajuns la Iasi unde ma astepta adevarata turnura a vietii mele. Intamplator, eram la biblioteca cand o batrana vorbea despre o vecina al carui copil adoptat este baiat de general, pe nume Jenia.
………………………………………………..
Cand m-am intalnit cu Jenia am avut un mare gol in stomac. Era cel mai frumos copil vazut de mine vreodata. Avea ochii acelei rusoaice de pe frontul rus din Cehoslovacia. Am baut o cafea impreuna cu el si am devenit buni prieteni. L-am inscris la generala, la liceu si pe urma la facultate. Niciodata nu a dat vreun semn ca i-ar fi fost dor de parintii lui. A stiut din prima clipa dupa cum mi-a marturisit dupa ani buni, atunci cand ma vizita si imi spunea Tata, ca eu am fost trimis acolo de mama lui. Desigur, pentru mine a fost o simpla intamplare, devenita fragment al vietii mele de dupa razboi. Pe Puiu l-am vazut ultima oara cand am plecat din Timisoara, urcandu-se in trenul de Craiova. Am aflat cand eram la Galati ca fusese inchis pentru neindeplinirea ordinelor pe front. Am vrut sa-i scriu dar in inchisoare s-a impuscat in cap dupa numai doua zile.
Eu am cunoscut-o pe Paula si alaturi de ea mi-am trait ce mai ramasese din starpitura asta de viata. Am devenit medic oftalmolog, in Bucuresti si pana la venirea lui Ceasusescu am dus traiul pe care mi l-am dorit. Pe urma am taiat-o-n strainatatecu Paula si Jenia. Ne-am stabilit la fratele ei in Chicago, ascultand sunetul zgarie-norilor si privind de la etajul la care lucram, norii de ceata. Am condus timp de mai multi ani un Mercedes primit cadou de la un pacient putred de bogat din Canada. Am avut doi copii, Matei si Claudiu, copii pe care i-am vazut crescand pana la varsta de 20 respectiv 18 ani, moment in care cancerul a pus stapanire pe mine.
……………………………………………..
Vorbesc cu Jenia in sala de citostatice. Intre dozele de morfina si durerile mele e un singur pas. Ii repet in continuu ca cea mai mare minune descoperita sau faurita pe acest pamant, nu sunt jocurile de noroc, barurile de streaptease, banii dobanditi usor sau insula din mijlocul oceanului despre care imi vorbeste deseori ci sunetul acela, imaginea aceea, a tramavaiul cand duce in spate atatea suflete. Tramvaiul…

Ultimul drum spre luna

Septembrie 6, 2009

Februarie 2006. Constanta. Camera de camin adaposteste tone de fum de tigara. Sunt intins pe covor cu picioarele asezate deasupra patului, relaxandu-mi calcaiele inghetate si ascult Guns`N`Roses. Simt ca imi traiesc ultima era si nu am lumanare deasupra capului. In aceasta clipa detest literatura. O urasc. Sunt inconjurat de carti si nu gasesc nici un scop al existentei lor langa mine. Rup file. Rup din Eminescu, din Baudelaire, din Mincu. Rup din Cartarescu, din Manolescu, din Goethe.
– Vreau doar o femeie!!!
Sunt singurele cuvinte pe care le rostesc inainte ca mintea sa-mi cada prada efectului de coniac. Reiau…
– Cat de greu poti obtine o femeie?

Martie 2006. Constanta. Ninsoarea imi aminteste de revelionul lui 92`. Strazile sunt capat de drum. Ma obsedeaza in continuare un gand. Imi doresc doar o femeie. Beau o cafea in Grivitei si citesc din Camil Petrescu. De cateva zile ma rezum la cafea. E tot ceea ce mai pot sorbi printre mesele scurte si neterminate. Continuu sa merg inainte singur ca un buldozer, fara nimic maret in vitrina cu trofee. Ochii incep sa observe fenomene, se dilateaza, devin incapatori multimilor de stele cazatoare albastre ca infinitul. Mi s-au terminat tigarile si ma indrept spre Marea Britanie cu speranta unei intalniri de gradul al III – lea. Ioc!

August 2006. Trenurile continua sa soseasca cu repeziciune. Peronul e plin si miliarde de sunete imi zgarie timpanele abia refacute dupa petrecerea de ieri. E vara si parca niciodata n-a fost mai aglomerat. S-au deschis o suta de mii de buticuri din care nu poti cumpara nimic mai mult decat virginitatea tinerelor vanzatoare, imbracate cu tricouri de la second-hand-ul din colt. Ma intreb daca vand si inimi acolo. Mirosul de mancare stricata pluteste in aer si se raspandeste cu repeziciunea unui virus din ghearele caruia nu poti scapa. Totul e infect astazi intr-o Constanta ale carei corabii au incetat sa mai apara la mal. Marea e pe rand beata, surda, muta si chioara si-a incetat sa ma mai strige pe nume.

Septembrie 2006. Sunt cu un tovaras la El Stefanino. S-ar putea sa intru intr-o super afacere pe internet. In sfarsit, litoralul s-a eliberat din chinuri, iar eu am un orgasm tot mai prelung cu fiecare secunda care trece. Am uitat ca am fost lasat in urma si ca femeia care vindea guvizi a plecat. Avea ochii atat de albastri, incat era imposibil sa treci pe langa ea si sa nu-i arunci, firav, un : “Ochii tai au colorat marea”… si vor mai colora de-acum incolo si alte suflete stinghere. Spuneam de o afacere… Mana destinului. Machedonul cu care stau de vorba e membru al unei firme de design-uri virtuale. Imi vinde ponturi si eu ma prefac a le intelege. Am cerut doar o femeie, imi spun in gand, lasandu-mi privirea sa se adape din imaginea unei femei a carei eleganta m-a fascinat intreaga seara. E singura si fumeaza Dunhill negru. In fata ii sclipeste doar cocktail-ul surd servit dintr-un pahar de cristal, fara picior, cu un pai roz si o umbreluta suava si alba ca zapada. E liniste imprejurul ei si cu cat inainteaza noaptea, cu atat realizez ca nu o voi cunoaste niciodata. Spunea un francez pe care l-am avut in gazda cu ceva ani in urma : “Muion avec…furculition”. Eu as spune, astazi, pe romaneste: “Muie cu lamaie”. Departe de a fi doar un vis, muschii mi s-au atrofiat, creierul a incetat sa mai inteleaga si inima sa mai pompeze. Amorul se gaseste din ce in ce mai usor si cum spunea Ema in Visul unei nopti de Iarna – pe toate ulitele, dar o femeie e foarte greu de gasit pe aceasta planeta!!!

Decembrie 2007. Vacanta… in sfarsit. Mi-e gandul doar la textele pe care le-am lasat neslefuite in calculatorul pe care abia mai reusesc sa-l aprind. Sunt acasa. Mi-e bine si din sufletul meu incepe sa iasa din ce in ce mai repede parfumul de orfelinat studentesc in care imi duc traiul. In vechiul oras, lucrurile stau altfel: nu ninge, nu ploua, nu e cald, nu e frig. Ultima oara cand am iesit in oras la o plimbare de tampit pe faleza, am petrecut mai mult de jumatate din timp doar pentru a da binete. Singurul lucru care nu-mi da pace este gudronul pe care il simt acut in plamani. Asa se intampla cand Dunhill-ul devine o necesitate mai mare decat mancarea. Foamea de tutun, mai mare decat universul…

Ianuarie 2007. Inghet de frig in camera de camin. Acum vreo saptamana am cunoscut-o pe M. O fiinta interesanta, placuta, naturala, de o feminitate desavarsita. Singurul ei defect este faptul ca are un limbaj deplorabil. O semantica atat de saraca, incat matusa Elisabeta de la Mereni pare un adevarat monument de arta, de cuvinte si gramatica. Sigur, la prima vedere, M. mi-a starnit o atentia mai mare decat mi-ar starni orice lucru nou cumparat. Gen – un telefon, un laptop dar ulterior s-a dovedit a fi numai praf si pulbere. Detest femeile inculte. Iar pentru mine, femeile inculte sunt acelea cu care nu poti vorbi despre literatura. In rest, am zacut ca un trantor, fara sa reusesc sa-mi termin referatul la T.L la timp, iar dupa aceea nici nu m-a mai interesat. Cerusem numai o femeie….

Iunie 2007. Vara. Aceleasi idealuri. Nu am facut nimic. Cand in sfarsit am crezut ca mi-am atins scopul, cunoscand in sfarsit pe cineva in compania careia timpul era un mic Cupidon tembel, amorezat la randul lui de esenta cristalina a Deliei, m-am desirat profund intimidat de faptul ca era cu 10 ani de zile mai in varsta decat mine. Delia era atleta, picioare ca cangur, bust apetisant corelat cu o pereche de sani bestiali peste care era asezat de fiecare data cate un maiou subtire si alb. Am fugit ascunzandu-ma de ea in cealalta parte a orasului. Pentru un timp am fost cercetat de un imbold de regret, dar mai apoi a trecut si acesta, iar viata si-a reluat fagasul plictisitor si normal de zi cu zi. Notabil este faptul ca n-am nici o restanta in acest semestru, de unde si privilegiul de a dovedi o vinoasa la fiola in propria-mi camera de camin, lucru nemaintalnit de multa vreme. A venit P. si a ramas cu mine intreaga noapte. P. imi este mai mult decat o buna prietena, insa in afara faptului ca ne-o tragem din cand in cand, intre noi nu se pot infiripa in vecii vecilor sentimente.

Noiembrie 2007. Scriu din troleibuz. Acelasi itinerariu. Langa mine este o domnisoara draguta si manierata care tocmai m-a intrebat cat de apropiat sunt de acest jurnal. Sunt oarecum emotionat si simt cu picioarele incep sa-mi tremure si sa o ia razna. Ochii ei ma duc cu gandul la Egiptul antic. Intamplator sau nu, simpatica domnisoara are ceva din privirea actritei din filmul Mumia. As iubi de doua ori aceasta femeie, daca mi-ar fi ingaduit acest lucru. As iubi-o numai pentru faptul ca a stat pe scaunul de langa mine in troleibuz in aceasta zi tampita de toamna in care ploaia nu se mai termina, iar lunga ei prezenta naste in mine numai melancolii. Oribil… Am coborat si n-am fost in stare sa iau macar un numar de telefon. Mi-ar fi placut, in mod evident, sa ii pot arata intreaga mea biblioteca si toate collie pe care am mazgalit cate ceva…

Aprilie 2008. A trecut ceva vreme de cand nu ne-am vazut. Intre timp, fetita cu chibriturile a devenit fara doar si poate motto-ul meu. Mi-am permis sa subjug la tacere si sa duc la moarte doua gemene fierbinti de 50 de grade, incolore, rusesti de esenta puternica. Cand le-am tras prin inel, mi-am sunat doua dintre companiile de lux pe care tin la hibernat pentru momente in care chiar nimic nu se misca. Mi-a onorat chemarea numai o jumatate pe care am lins-o mai multe seri la rand, uitand de societate si de urbanismul in care traiesc. Cand a plecat acasa, mi-a spus ca pentru ea din clipa aceea eu voi fi iubitul vietii ei. Si asa a fost. In aceasta clipa in care destainui acest mizer si eferm lucru, Sandra aseaza frumos pe masa de sticla din apartamentul ei doua pahare in care va turna licoarea magica pentru astfel de momente. E imbracata lejer. Boxeri negri – fara dantela si un mini-tricou deasupra buricului, alb, cu emblema nationalei de fotbal a Germaniei. Sunt in continuare in cautarea unei simple femei. Ce imi rezerva aceste intamplari sunt numai nimicuri… Sandra mi-a deschis fermoarul la blugi…

Iulie 2008. Sunt in colaps. Frig un Carlsberg la Imperial si marea imi este inainte ca o nimfa in calduri. M-au parasit toti. Sunt singur cuc in miez de vara si pot sa jur ca nu imi pare rau. Inspiratia pentru mine in aceste momente este cel mai stupid si indepartat fenomen. Sunt altruist. Am dat fara sa cer inapoi. Am dat din mine, din interiorul meu, din viata mea, din zilele mele fara ca sa primesc ceva inapoi. N-are nici o importanta faptul ca am vrut numai si numai o femeie… Ce pot sa spun mai mult decat ca sunt dezamagit? Sunt dezamagit de toate cate se intampla in lumea asta… Romania n-a fost in stare sa invinga o Olanda plina de rezerva de lux, ai carei jucatori puteau sa concureze de departe la locul intai al campionatului mondial de balet. Asa suntem noi, fraieri. Fraierii fraierilor… Si cand ma gandesc la iluziile pe care mi le-am creat de-a lungul timpului… cate si mai cate. Ma intreb astazi, daca ar veni in fata mea, s-ar aseza aici, ar lovi cu unghiile in masa de sticla, ar sta cu mine, ar fi cu mine, ma intreb daca as fi in stare sa iubesc! Sa o iubesc, pe ea, oricare ar fi, pe cea din urma…

Mai 2009. Surplus de metafizica. S-au schimbat atatea si ceea ce este de-a dreptul fantastic este ca am ajuns la concluzia, tanar fiind, ca dragoste adevarata nu exista. Sunt numai relatii. De prietenie, de sex, de betie… o gramada de relatii pline de mazga, inutile, fara sa poata aduce vreun beneficiu omenirii. Va las pe voi, dragi amanti si amante, sa gasiti in aceasta mizantropie numai o femeie… O singura femeie.