Sa ma ai tot timpul in palme

Toamna lui 2006. Intuneric devreme si ploaie de seara. Strazile pline de mazga tineau companie intr-un delir personal, nascut in abisul depresiilor puternice. Imi amintesc… plecasem de la universitate mai devreme, exact pentru  o plimbare nocturna. Era o dorinta acuta, o nevoie de stropi, de lumina magazinelor inchise. Cu cateva clipe inainte il vazusem intaia ora in viata mea pe Pruteanu si… pentru o secunda… m-am intristat. M-am regasit intr-o lume in care, o spun cu tot sufletul si acum, n-as fi vrut sa fiu.
O luasem pe jos, pe sub luminile inaltelor blocuri, mergand incet spre Tabacarie, aproape de Zodiac, barul in care majoritatea colegilor mei isi citea poeziile. M-am asezat la masa lor cu sentimentul unei placute regasiri, ca si cand fiul risipitor se intorsese acasa. Era si ea acolo, intr-un colt de lume, retras, intr-un ventricul din inima Constantei, rupt de cotidian si de grijile supravietuirii intr-o astfel de viata. Era Rebeca Duman, modelul perfect de poet feminin, cu un slims in mana, cu buclele ei mari si crete, cu ochii negri ca noaptea, cu pardesiul ei lung, asezat pe spatarul scaunului. Seminarista principala. Nu intelesesem pana atunci cum ceva atat de fragil poate gazdui atata inspiratia. Scrierile ei ma fascinau. Miscau, in adevaratul sens al cuvantului, toate celulele corpului meu. Era Rebeca Duman, in dreapta mea si pur si simplu nu-mi venea sa cred ca am posibilitatea sa o vad atat de aproape de mine. Cand picioarele noastre s-au atins intamplator, am fost tare curios daca si ea a simtit acelasi sentiment ca si mine, pentru ca pur si simplu, eu m-am simtit mangaiat. Nu m-am miscat nici o secunda. Mi-am lasat piciorul sa traiasca, sa respire parfumul pielii ei. Intodeauna am considerat pielea drept principala sursa de erotism a omenirii, asa ca m-am intrebat din ce cauza piciorul ei a ramas la fel de intepenit ca al meu, in aceeasi atingere termo-dinamica, pentru ca, indeosebi, cand cineva te atinge, simti. Desigur, daca ea, Rebeca Duman era atat de aprinsa de discutia de la masa, pe cat parea ca este, acest lucru ar fi putut sa fie nesemnificativ. Practic, nu si-a dat seama. Creierul nu i-a receptionat nici o particula straina pe toata suprafata tegumentului ei.
Era o alee retrasa. Parcul Tabacarie era al nostru. Acolo, pe o movila, Rebeca Duman mi-a dat jos paltonul, in timp ce recita nu stiu ce sonet tembel de-al lui Shakespeare. O noapte alba. Rebeca Duman, seminarista noastra principala, statea sub mine. Pentru ea, parcul devenise mai tanar, la fel ca zvacnirea pe care o lasa in urma fiecare impingere a membrului meu. Sufletul batran, asa cum se autointitula, incepuse sa planga pe movila care-i poarta, astazi, numele. Era crucificata si intelegea atat de bine lucrul asta incat spatele imi devenise un adevarat altar al unghiilor. Se nasteau zgarieturi de lungimi infinite, in timp ce altele mureau in bezna covarsitoare a parcului. Palmele mi se mulau peste obrajii roz in care se putea vedea oglindita imaginea intregii lumi. A raiului. Rebeca Duman ma transforma intr-un seminarist. In acele secunde am inteles modul in care isi procura inspiratia si… involuntar m-am gandit la cati seminaristi exista in extra-arhipelagul Tomis-Constanta. Am explodat in interiorul ei, cantitativ acompaniat de o muzica a sferelor pe care o naste fiecare Off. 
Cateva luni de zile am citit, privilegiat, lucrari semnate R.D, nepublicate nicaieri. Dupa alte cateva luni, lumea universitatii ma contacta, apeland un suav : “Seminaristule”…
…………………………….
Ma intreb, acum, unde a disparut Rebeca Duman. Pe ce movila si-a lasat buclele,  manuscrisele, pardesiul. In care cutie de Coca-Cola sau sticla de B.L. si-a adapostit destinul, pentru ca nimeni nu mai stie nimic despre ea. Nici macar despre ideile ei, despre poemele ei. Singurele lucruri ramase cunoscute sunt hartiile tiparite si semnate cu numele ei, pe un perete din Zodiac si aceasta carte : “Numele trandafirului – Umberto Eco”,  din care citesc chiar acum : “ Sa ma ai tot timpul in palme – A ta, Rebeca”.

Explore posts in the same categories: Jurnal de bord

3 comentarii pe “Sa ma ai tot timpul in palme”

  1. Raluca Says:

    uneori oamenii se uita…sau ceea ce au scris ei se pastreaza in putine locuri…dar tu o ai tot timpul in palme si probabil asta conteaza cel mai mult…atata timp cat mai exista o singura persoana care sa-si aminteasca de cineva, acel cineva va trai…

    ***

    ca fapt divers, apropo de amintiri de cei ce scriu, iti recomand „Umbra vantului” de Carlos Ruiz Zafon

  2. rasarit Says:

    o sa caut aceasta carte, Raluca! Multumesc pentru comentariu!

  3. deea Says:

    si totusi, amintirea ramane…amintirea acelor clipe…


Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s


%d blogeri au apreciat: