Arhivă pentru Ianuarie 2009

O zi

Ianuarie 30, 2009

Iata-ma, finalmente, pe o ploaie torentiala, cum ambientez fiecare strop cazut in fereastra, inchis pentru mai mult de opt ore intr-o televiziune. Nici o forma de evadare nu este posibila. Sufar pentru fiecare clipa de liniste care lipseste fiindca zgomotul si aglomeratia ma strapung in absolut toate oasele. Multimile sunt in extaz langa mine. Cred ca intr-un minut aud cuvantul stiri de cel putin o suta de ori urmat apoi de urale, rasete si chicoteli. Ies din birou pentru ca nu mai suport, ceea ce implicit aduce cu sine posibilitatea de a exploda iar asta ar lasa in urma vanatai. Iau pachetul de tigari si ma duc sa fumez.
Pe balcon la fumat, plin. Ma intreb de unde mama dracului au aparut labagii astia. Nu i-am mai vazut in viata mea. Ma strecor inautru gasindu-mi loc intr-un colt, aproape de geam. Nu e nici un deranj, oricum nu stau sa ascult prostiile asa ca imi arunc privirea pe geam. Aproape de colt o blonda se chinuieste sa-si parcheze masina. Manevrele du-te-vino nu o ajuta cand obiectul in cauza este mai mare decat insasi inaltimea ei. Asa ca izbucnesc in ras. Inca o banalitate care se aseaza frumos in viata mea. Sting tigara de la jumatate, este un fum gros iar indivizii de langa mine vorbesc despre droguri. A fost imposibil sa nu-I aud.
Sunt nelinistit si fac drumuri dus intors de la birou la balcon. Salut binevoitor pe toata lumea care-mi iese inainte. Mutrele lor se schimba la salutul meu. Fiecare dintre ei se opreste sa imi spuna .. Ai vazut ce-a facut X? Si-a taiat venele. Stii de ce? Pentru ca n-a mai suportat. O pusese ma-sa sa intre in politica, ea n-a vrut, pentru ca nu o lasa barba-su. Om inteligent Nicu ala, stia ca acolo nu merge cu una cu doua. Stia ca o sa se arunce pe ea ca niste vulturi. Asa ca le-a tras-o la bot. A luat-o pe C. si-a plecat in Germania. Vezi… Era constrans. Il urmareau camatarii, astia de la redactie il presau pe toate partile. Eu il stiu de cand a venit la noi. A fost destept intotdeauna. A stiut sa faca banu„`, iti zic eu, frate! Acum X zace in spital. Ma-sa plange si-I da o multime de telefoane…
Ajunge! Imi vine sa strig. Oricum nu inteleg mare lucru din toata tampenia asta. Nu-l cunosc pe Nicu asta. Nu stiu cine mama dracului este si nici macar nu-mi pasa. Am auzit deja de trei ori povestea de la trei indivizi, unul dintre ei din echipa lu` Mazare. A fost in campanie  la Techirghiol cu Psd-ul. Facea poze. Ma rog, scarbit fiind, ma duc la baie sa ma spal pe fata. Vreau doar o singura clipa de liniste. Sa nu mai aud nimic. Ploua si imi doresc sa fiu acasa, la calculatorul meu, sa ascult Nirvana, la maxim. Sa vina jegoasa aia de sub mine, a lu` Ungureanu si sa ma ameninte ca o sa cheme politia. Ma amuz de fiecare data cand imi zice asta. Chiar vorbisem cu un prieten sa-mi aduca inca doua boxe, special pentru martafoaica asta care nu intelege ca mi se rupe de ea si totodata de Politia din Techirghiol. Amanunte fara rost, ii cunosc pe toti lingaii aia. Niste pupincuristi ambulanti in stare de orice pentru o cateva lovele.  De ce la noi in oras s-a strans atata mafie si s-au construit atatea viloaie, case fara capat, adevarate palate iar de la poarta fiecareia dintre ele nu lipsesc masinile scumpe parcate pereche pereche, una langa cealalta? De ce la noi in oras fac ratatii astia tot ce vor, cumpara ce isi doresc, isi construiesc magazine si terase pe un teritoriu considerat dintotdeauna patrimoniu? Asadar, daca lor nu le pasa, mie de ce sa imi pese? Dar cum oamenii sufera de bolile care sunt doar ale lor, baba cretina considera ca singura greseala este a mea, pentru ca ascult muzica tare. Asadar, o incadrez in gandirea intacta, de sine statatoare, cu ochii in stele.
Atatea rascoale interioare pentru nimic. Ma asez la birou, resemnandu-ma din toate punctele de vedere. Mirosul statut imi umple narile de mazga. Deschid geamul si intru pe messenger. Nici o persoana disponibila in momentul de fata. Zic disponibila, referindu-ma strict la persoanele cu care poti lega cateva cuvinte. Din cealalta categorie sunt o gramada. Incep sa trimit mesaje. Alandala. Habar nu am de ce fac acest lucru dar continui sa trimit mesaje la diferite numere. Unele dintre ele imi raspund liric. Rad sec. Singurele momente in care ma linisesc si nu mai simt cum iluzia batranetii devine realitate, sunt acelea  in care stau cu Baby. Cand vine la mine si ma mangaie pe spate. Cand ii aud glasul care ma cheama la locul nostru. Stau acolo cateva minute bune, dupa care ea pleaca cu privirea incetosata din cauza tigarii mele, strigand la mine – Ti-am spus sa nu mai fumezi!! Ti-am spus doar! Ti-am spus! Se intoarce dupa un minut si ma saruta. De fiecare data este la fel.
Asa arata o zi la redactie. Fara doar si poate, mai mult decat o tampenie. Un nimic. Cu toate astea, chiar daca ma gandesc sa-mi fac bagajele si sa plec, aud cum sunt strigat de nisipurile de la malul mediteranei, nu ma indur sa o las pe Baby aici. In doua zile mintile i-ar sta aruncate prin santuri. Plec seara spre casa urmarind din masina fiecare stalp in varful caruia sta aprins un bec. E ca un rau de lumini galbene si portocalii. E exact asa cum spunea odata Antofi, Dumnezeu sa-l ierte, ca e. Ajungi sa-ti dai seama ca nu mai conteaza trecerea zilelor. Ca e irelevant numarul lor. Ca e tot atat de cald si de rece pe cat iti doresti tu sa fie. Iar daca va fi si pe mai departe la fel, imi doresc o pastila cu gust de sarmale si somon afumat. Imi voi planta in gradina doi pomi care vor oxigena numai pentru mine, voi scrie langa ei – Stop-ai mei! si voi sta in bataia pustii.

Tristetile se joaca si acum cu noi

Ianuarie 28, 2009

tristetile se joaca si acum cu noi, le vedem pe toate gardurile, pe toate bancile
stii? le simti si tu, tocmai mi-ai spus ca te-ai intristat in alimentara
cand nu ti-ai mai gasit pungile de cereale preferate si parca ti-a venit sa plangi
cand ai aflat ca nu se mai produc.
e o chestie care atinge intr-un fel orinzontul nostru
uite… nici fornetti cu ciuperci nu mai exista
imi amintesc de ziua in care asteptam 40-ul sa plecam la munca si ne lefaiam
cu gustul ala scandinavic parca.. erau reci
dar sub ploaia aceea de septembrie, le-am incalzit cu tremuratul nostru!
denaturez! am iarasi examen astazi dar mai presus de el am emotii gandindu-ma la
ocupatul oras, care nu mai are nici un fel de timp de noi.
ne-a fumat pe toti. Ne-a luat energiile, mintile, vietile
ne-a luat criteriile, principiile, conceptiile
ne-a luat absolut tot.
tristetile se joaca si acum cu noi, sunt singurele care-au mai ramas
strivite de rotile bolizilor si de termopanele fisurate de invelisul cerului
care a incercat sa cada de atatea ori peste demnitatea noastra.
Nu mai suntem oameni, iubire, nu mai suntem oameni, nu mai suntem cai, nu mai suntem lei
nu mai suntem mobili,nu mai transpiram, nu mai facem cu ochiul, nu mai terminam
iesim si lasam mereu usile si luminile aprinse
femeile de serviciu intra si ne reguleaza cuvintele de parca
ideal ar fi fost sa vorbim numai pe nas.
siderurgia nu mai are sunetul de oras, nu mai are mesaje clare si precise
nu mai are mesaje ironice si simetrice
nu mai are oralitate
nu mai are nimic
siderurgia a incercat de-atatea ori sa ne omoare
spanzurandu-se pe sine in gaturile noastre
pentru ca noi doi mereu ne-amagim.
nu mai conteaza amiezile, pierdem mereu troleul la care ne gandim sa ajungem..
chiar daca il iubim atat de mult incat inauntrul lui visam pe scaune total diferite
ca fiecare isi va iubi mai mult sosetele.

Scrisoare de dragoste 3

Ianuarie 20, 2009

Daca pana acum iti scrisesem din casa, pentru ca obisnuinta de a sta singur in astfel de moment sulfa catre mine fiori de toate marimile, acum sunt in cu totul alta localitate. Undeva, departe de caminul in care ma asteapta de fiecare data cand ma intorc fotografiile tale, insa undeva mai aproape de tine. Daca m-as fi gandit macar o clipa ca voi ajunge aici si ca tu nu vei fi cu mine, mi-as fi restrans tot ceea mintea mea a putut sa cuprinda de-a lungul vremii.
Stau. Camera de hotel seamana cu cele pe care le visai pentru noi. Desfac o sticla de vin. De cand am vorbit ultima oara e singurul alcool pe care il pot dizolva. E rosu si trezeste amintiri. Ridica tensiunea arteriala, ceea ce nu mai conteaza din moment ce nu mai esti sa ai grija de mine. Sunt online in permanenta asteptand chemarile tale. Fumez. Am incercat sa renunt la asta. Am reusit pentru cateva zile dar m-am simtit rau si am fost nevoit sa-mi reiau viciul. 
Ieri a nins. Am coborat in parc. Banca noastra era vie. M-am apropiat si m-am intins. Nu are rost sa spun cat de tare m-am intristat. Natura mi-a lasat doar mie ceea ce ii cerusem impreuna. Nu am avut niciodata sansa sa stam amandoi sub ninsoare desi ne-am fi dorit! Tii minte? N-ai avea cum sa uiti. Cand am dat sa plec, mi-am dat seama ca am ucis sclipirea bancii. Nu-i nimic. In ultima vreme tot ce petrece in jurul meu, moare. Sunt ca o seceta. Un vant uscat. Pieptul meu e acoperit doar de zare si camasa alba si cand ma ridic sa alerg, el ma strange, ma doare.
Am tot iesit cu I. prin cafenele. M-am lafait , ce-i drept, am tinut-o numai vinoase si coca-cola, gandidu-ma ca astfel s-ar diminua din povara care imi este data la purtare. Am iesit si.. pentru cateva secunde am uitat de tine. Mi s-a parut ciudat, altfel, eu nu pot respira daca nici macar in memorie nu-mi esti. Nu.. sa nu crezi cumva ca sunt las. Ti-am spus atatea lucruri reale si m-ai asigurat ca le intelegi. Mi-ai spus ca-ti plac cuvintele atata timp cat infatiseaza realitatea. Oricum nu te-as mai fi mintit. Am facut-o odata , cand am si inteles ca ingerii pot fi pacaliti mai degraba de adevar.
Orasul asta e exact cum il vazusem pe net. Trist. Negru. Oamenii din el, nu prea multi – e adevarat, sunt ca niste buline albe. Privirea lor calda pe mine ma ingroapa. Fug. Nu mai suport privirile nimanui, d-apoi pe ale unor oameni care la asta iti seamana. Dimineata la restaurant am fost singurul client. Cred ca sunt si singurul oaspete al acestui hotel dar asta o idée irelevanta despre chinul pe care nu ma indur sa-l pierd. Am nevoie de inca cel putin un an-doi , sa-mi plang de mila. Dupa aceea, as vrea sa te vad. Nu stiu de ce, dar asa mi-am impregnat in instinct. Sa te revad atunci cand voi fi complet vindecat. Nu ma sperie posibilitatea reintoarcerii la aceleasi senzatii pe care acum le port. Stiu, sunt convins, candva imi va fi asa de dor de ele incat as da orice sa mai pot suferi atat de profund.
Vei citi, probabil. Vei trage aceleasi concluzii. Vei crede ca m-am resemnat. Te contrazic acum ca sa nu iti creezi o idée eronata. Nu m-am resemnat. Sunt linistit doar pentru ca asa imi esti mai aproape. O agitatie in plus m-ar deruta pe deplin. In mesajul tau de saptamana trecuta, mi-ai spus sa nu mai fiu trist. N-as putea sa ma schimb. Sunt, fara doar si poate, cel mai trist spirit din univers. Cu toate astea nu-mi doresc sa fii acum, aici cu mine. Faptul ca eu te plang nu inseamna ca imi doresc sa te intorci. Eu plang lipsa ta, mai mult decat pe tine! Niciodata nu ti-am cerut ajutorul. Peste tine o sa trec atunci cand o sa consider ca farmecul pe care l-ai avut asupra fiintei mele nu mai poate convietui cu mine. Iti spun aceste lucruri pentru ca nu mai vreau sa te invinovatesti. Mila ta mi-ar dezgusta nespus de mult.
As vrea sa iti pot promite ca este ultima scrisoare. Sa nu mai stai cu teama ca in curand vei primi alte vesti din trecut, dar cand vad stalpii luminand peste strazi, cand vad aglomeratiile din magazine, cand vad oamenii zambind, cand imi vibreaza telefonul, cand altii asteapta in statii, cand e ger, cand ninge, cand totul se imparte la doi, nu pot. Nu pot. Nu pot sa nu-mi dau sansa de a calari macar pentru un timp atat de scurt , o herghelie intreaga de iluzii si deziluzii. Albe si Negre.
Presupun ca dormi. Am terminat sticla de vin. Imi aprind o ultima tigara. Stii.. toate astea au scheletul lor, structura lor. Viata lor!

Scrisoare de dragoste 2

Ianuarie 18, 2009

Mi-am lasat dorintele in urma doar pentru a-ti asculta tacerile. Cand am ajuns acasa si nu erai, am simtit cu adevarat puterea pe care o au diavolii tai. Am aprins repede focul, am incalzit laptele si-am sters toate imaginile cu fufe din calculator. Aveam o continua senzatie de nervi, ceea ce ma facea sa-mi trimit urletul in toate colturile dormitorului. Un leu intr-o cusca nascuta din el insusi. Atunci m-am apropiat de locul in care iti lasi hainele cand ajungi. Ti-am luat pantalonii si i-am dus la gura! O palida senzatie de Bvlgary alb, parca cimentuita in firicelele de ata neagra mi-a umplut narile de aer. Era parfumul tau, atotincapator, cu paloarea lui efervescenta care nu facea decat sa ma umple de microunde cristaline, de-abia emanate de cuptor.  Imi lipseai, fiindca tot celalalt rest il aveam. Tu nu ma gaseai in nici una dintre lumile tale, desi iti prescurtasem fiecare vesmant. Orice-ul vulgar dintre noi murise. Nu mai aveai puterea sa recunosti ca iti stiu culorile. Ca singurul om in stare sa vada in tine nuantele albe din cerul negru eu eram.
Obsedat de tine, ti-am imbracat pantalonii. M-am apropiat de oglinda si-am incercat sa te vad prin mine. Cu tigara in mana, aproape de perete. Am rasfoit fiecare cuta a vibratiei tale din apropiere. Am supt-o , insangerandu-i vraja deja inchegata. Aceste clipe ma fereau de lumina artificiala chiar daca becurile erau aprinse peste tot. Pentru ca tema mea erai prin excelenta, tu! Naturaletea care incerca sa renasca. M-am dus direct in bucatarie, am oprit aragazul si am deschis larg fereastra. Din partea cealalta a blocului un stol de porumbei mi-a inmormantat privirea. Erau placuti in zadarnicia lor. Pentru ca tu mi-ai spus candva ca ti-ar fi placut ca porumbeii sa cante. Eu am incercat sa-i invat. La distanta de tine.
Porumbeii detin cea mai frumoasa imperechere de pe glob. Si ma gandesc ca e normal sa-si ramana fideli toata viata. Dragostea lor e prinsa intre placile tectonice si calitatea principala este ca dupa fiecare cutremur ramane intacta. Sunt aberant cand iti scriu. E ca si cum as inchide si as redeschide usa la nesfarsit!
Am deschis televizorul. Ca si acum, in weekend n-aveai ce vedea. Numai emisiuni si filme proaste. Pe Hbo era un concert – Nelly Furtado. Tie ti-ar fi placut si m-ai fi obligat sa las acolo indiferent de ce anume as fi dorit sa vizionez. Am lasat acolo chiar daca habar nu aveam unde esti, asigurandu-ma ca nu va muta nimeni pe un alt post. Am adormit intr-o pozitie similara tie. Ca un melc. Si cu pantalonii tai pe mine.
……………………….
Sunt multe lucrurile pe care le gandesc fara tine. Multe. Enorm de multe. E o certitudine acum. Eu sunt doar pentru ca tu ai fost. Eu visez doar pentru ca tu ai avut odata un vis frumos. Eu plang pentru ca tu n-ai plans la timp. Eu ma hranesc pentru ca tu gateai excelent. Beau pentru ca tu esti un izvor. Ma dispretuiesc pentru ca tu, candva, iti dispretuiai diavolii.
Exista intre mine si tu din mine legaturi pe care nici unul dintre noi nu le poate pricepe. Ma divulg mancandu-ma doar cu incizivii. Sfarcurile mele au murit cand ale tale au sfidat moartea iar eu acum astept tot ce ar putea sa vina.
Nu stiu unde esti. Timpul e tarziu. Nu am nici cel mai mic impuls inspre somn si cred ca imi voi petrece si urmatoarele ore scriindu-ti. M-am regasit in seara aceasta. Paradisul tau mi-a recantat la ureche si cand am simtit ca glasul lui este prea subtire, am auzit strigatele gandacilor. Acolo se jucau table, carti si remi. Le-am stins lumina, cum mi-am stins-o si mie , am luat zarurile si-am aruncat pe intuneric… Hai fetele! Marea si dubla!

Fragment

Ianuarie 16, 2009

Scriam o poezie tridimensionala, cracita, cu mugurii iesiti in afara, de ziceai ca sunt niste ciocuri de barza in flacari, organizate in cohorte distincte ca niste soldati. Fiecare cuvant isi slefuia de unul singur invelisul si idiotii il luau in gura, il sugeau ca pe o bomboana, crezand ca asa vor face parte din acelasi aluat si ca enigma lui este singura cale prin care mai pot fi gasite lacrimile adanc ascunse in ei. Imi pierdusem telefonul exact in jumatatea de ora in care am ramas singur, iar acest lucru imi mutila simturile. Pastrasem in el zeci de ciorne, diferite traduceri, notite de la cursuri, mesaje… Cu toate acestea, la masa mea se adunase o clasa intreaga, urmarindu-mi atent degetele in momentul in care acestea se lipeau de tastatura. Ma simteam studiat, mainile mele circulau indecent, iar oxigenul din jur se imputina simtitor. O gloata intreaga imi regula poezia. Si telefonul pierdut.
Numai ea se multumise sa ramana departe, iesind in evidenta ca o stea in centrul atator planete. Fuma un slims si intr-un ritm sacadat trantea cate o litera pe foaia murdara. Era atat de badaran gestul, incat auzeam urletul de durere al acelui insemn si parca suferinta lui imi topea inima. M-am ridicat usor , nu inainte sa-mi omor tigara in scrumiera nou adusa la masa, am dat peste cap si o cantitate considerabila din sticla de coniac abia inceputa si m-am pornit teleghidat spre ea. Statea singura ca o curva pe marginea autostrazii. M-am asezat langa ea, moment in care a inceput sa vorbeasca. O facea subtire, cu o voce de invidiat, lent, nu grabea sub nici o forma lingvistica. Avea o multime de tatuaje cu o varietate infloritoare de modele. Ochii ii erau negri, iar pleoapele sincronizau perfect puterea lor de convingere.
Nu am vorbit prea mult pentru ca, fara vreun motiv anume, m-a extras strangandu-ma tare de maini, ranindu-mi totodata straturile de piele, lasandu-mi sangele sa-mi alunce agale pe sub bratara. “Nu te teme, mi-a spus , ti-l ling mai tarziu”. Am iesit in gradina. Moleseala ei mi-a dat impresia ca este bolnava. Culoarea fetei ii devenise alba, insa asta nu a impiedicat-o sa-si deschida larg bratele si strige: Toata viata asta n-are rost. Nu exista lucru pe care n-as putea sa-l fac! Moartea imi este cel mai bun prieten. Tampitule.
Era ea, la sfarsitul relatiei noastre. Molatica, virusata. Cu cearcane. M-a intrebat despre ceea ce scrisesem acolo, inconjurat de atata multime de oameni! Nu am putut sa-I reproduc! I-am spus la ureche… Despre tine! Tu stii ca scriu numai despre tine! Ne-am plimbat prin gradina, timp in care a fumat in continuu si de fiecare data cand aprindea, compatimea fara vlaga: Am scurtat totul, cu 7 minute! Apoi se lalaia cu discutii filosofice despre luna si soare. Ma judeca infierbantat. Si tu ai fi putut sa fii un vibrator! Te-as fi tinut tot timpul in mine. Te-as fi corelat intre padurile mele intunecate, deschizandu-ti portile spre cai interzise ale abisului feminin. Asa, nu esti decat o bucata umana, cu infatisare, cu tot ceea ce tine de pamant. Mi te poti aseza peste fese, dar nu-mi le poti traversa. Si, Doamne, cat de mult regret astfel de iubiri. Eu nu pot fi a ta, pentru ca orizontul meu se intoarce de unde tu abia pornesti. Eu nu pot fi a ta mai mult decat o umbra ii este unui individ. Fecundarea noastra nu mai poate fi facuta decat pecuniar. Deci toate minutele acestea te costa. Sa stai langa mine te costa! Sa ti-o frec, te costa! Sa ti-o sug, si stii cum o sug, te costa! Altceva nu iti pot oferi. Sunt un obiect, folosibil! Niciodata al tau. Eu sunt numai si numai a mea! Eu am acelasi drept sa ma iubesc cum il ai si tu cand iti alegi muzele. Iti plac alunitele mele, dar nu le poti picta! Le poti scrie. Arta ta imi starneste apatia. Uneori simt ca te-as putea detine, chiar daca ar fi altul acela cu care ma culc. Sunteti toti la fel. Va am pe fiecare in parte, va reneg si va doresc la fel de mult.
Dupa o asa pledoarie, m-am intrebat daca a meritat sa o invat sa scuipe. Totusi, m-am abtinut de la vorbe. Brusc am simtit nevoia sa o vad dezbracata. Sa am un ultim orgasm alaturi de o fantoma. Pentru ca, jur, in acele momente am avut intens senzatia ca langa mine este o fantoma. I-am apucat sanii care stateau siropos de paza intre pieptul ei si al meu si i-am strans cu o forta ce a indemnat-o sa strige. “ Asa ii rupi”. „Nu mai conteaza”, am spus. „Ti-i platesc”. Am scos portofelul si i-am bagat in sutien cateva hartii de 10 lei, fara sa le mai numar. O sa am o ejaculare profunda, care o sa-ti loveasca creierii si o sa ti-i intinda pe pereti. Mi-a luat testiculele in mana si le-a frecat cu putere! Asta vrei? – spune-mi! Asta iti doresti? – spune!!
Gradina aceea racoroasa a devenit intr-un timp foarte scurt un adevarat cimitir. Deodata am inteles substratul. Liliecii ne inconjurasera intr-un joc aproape nebun. Un zgomot ca de stivuitoare imi batea ca un cutremur in ureche. Ea se ghemuise incercandu-si talentul in linsul de oua. Am zambit. Vei avea odata puterea sa le vopsesti, ca pe niste cadouri de Paste. Pana atunci, slujeste-le cum ai sluji icoanele. Dumnezeu e mare si vede! Vede tot!

Danseaza-mi

Ianuarie 15, 2009

Danseaza-mi.
Desparte-mi covorul ce te-arata in usa.
Fii una cu mine in zboruri.
Haide! Haide, adu-mi cutia de cola, astazi nu mai are importanta
ce bem, unde mergem, ce ne zicem, ce visam..
Dezbraca-te aici si danseaza-mi.
Astazi felatiile incep din picioare
Si zeii se-astern peste noi ca niste pleoape.
Danseaza-mi , machiajul tau topeste sictirul
esti cea mai frumoasa, din nou
lava a zvacnit prea mult timp sub pian
risipind nemarginirea ta.
Danseaza-mi in brate, sub noi e pamant irlandez
limbile noastre la distanta n-au aer
grasimile ni s-au varsat in perdele
orele sunt libere intre ani
taxiurile claxoneaza-n parcare
oamenii se-ntorc de la piata.
E miercuri iarasi. Danseaza-mi..

Impreuna printre alge si melci

Ianuarie 13, 2009

Impreuna printre alge si melci a fost cel mai mare vis al meu si, totodata, cel mai mare proiect de natura sentimentala la care m-am lansat. O idila inceputa in mijlocul halbelor de bere, pe o canicula terifianta, la poalele poeziilor de la miezul noptii. Astfel ca, desi dintre noi reieseau foarte bine palmele disperarii contemplative sa ceara ajutor, nisipul peste care ne asezam trupul le stingea doza de neincredere si basm. Pentru ca niciodata nu am mai simtit atat de profund o pereche de ochi pierduta in zare. O pereche de ochi in stare sa planga ori de cate ori as disparea dimprejurul ei.
Ne-am iubit. Am auzit greierii cantand la poarta noastra si-am patruns in mijlocul trompetelor in care suflau. Atat eu, cat si ea am defilat la periferiile plajelor in care numai noi ne lasaseram emotiile. Impreuna am dedus firavitatea la care sunt supuse speciile umane. Am inteles ca dragostea necesita miliarde de sperante si ca acestea se pot strivi in vanul respingerii. Era obligatoriu sa invatam sa fim abstracti. Si asa am facut. Am zacut cand ne-am certat si-am inverzit in briza unei mangaieri.
Apoi, cand nu mai aveam nici un dubiu asupra drumului nostru comun prin viata , un vrej de praf tampit pe nume Marian a ucis trairile mele puternice. Nu stiu daca el a fost vinovat sau simplul fapt ca totul in viata este imperfect, din toate punctele de vedere. Acelasi Marian ar fi putut oricand sa aiba nume chinezesc. Sa se strecoare in alte moduri printre felinarele cu care imi alcatuisem cazemata. Dar asa a fost echitabil. A venit, a vazut, a cucerit. Simplu. Nu e nevoie de prea multa gingasie sa iti personalizezi un lucru, dar cand acesta este plin de suflet iti trebuieste intr-adevar ceva special.
Ne-am iubit. E tot ce pot spune. Ne-am iubit. Atat a ramas pana sa-mi dau seama ca in interiorul poeziilor iubirea n-are spirit. Ca in interiorul versurilor, fiecare parte isi pierde numarul de aripi pentru care a indurat atatea cuvinte. Atat a ramas ca sa inteleg ca nu toate femeile sunt motive pentru cretine orgolii sau batai stradale. Atat am spus ca sa-mi dau seama ca impreuna printre alge si melci nu exista cu adevarat si nu ar fi existat vreodata, indiferent de coabitarea noastra. Sau de gesturile noastre comune. Sau de zambetele noastre. Sau de cerceii nostri. Impreuna printre alge si melci exista doar ca sintagma, pentru ca masinile si argintariile ii schimba intelesul. Un fel de… raman langa tine doar daca ai bani. Apoi putem sa colindam scoicile. Si… intr-o astfel de lume, nu ma mira acest lucru. Chiar mi se pare just. Eu zambesc, amintindu-mi de ea si de visele noastre, ea zambeste privind la portierele straine. Eu am iubit-o pana la stele, iar ea a ramas pe scaunul din dreapta al masinii lui Marian.