Si eu ma cuget incercand sa-mi descopar istoria dupa care ascund totul. Milioane de falsi. Milioane de nescrisi. Milioane de neatenti. Cu totii apasa asupra orizontului in care se desfasoara fiecare trecere de secunda. Nu am nimic cu cei de care nu mai stiu nimic. Nu am nimic cu cei ce inca imi zambesc atunci cand, ocazional, traiectoriile noastre se intersecteaza. Nu am nimic cu marea graitoare din fasia gradinii noastre. Pur si simplu e o intamplare fina. Atat de fina incat nu se poate face diferenta intre ea si mieunatul de spaima al unei pisici din capatul blocului.
Sufletul de pisica. Tandru si neiertator in acelasi timp. Umflat in pene precum un curcan in fata caruia cineva invarte continuu de un evantai. O molecula de dragoste in ceva atat de perfid este foarte dificil de gasit. O scanteie care sa arda atunci cand nu mai sunt chibrituri in lume este absolut interzis de aflat. Traind aici ochii se diminueaza, luna arunca doar cu durere, telefoanele provoaca din ce in ce mai des cancer, imbracamintea devine tot mai larga, parul se trage in loc sa creasca. Resimti doar fascinatia minutelor in care o privire de o atat de mare amploare ca a unei priviri se poate opri atat de calm inaintea ta. Apoi usor te invarti in centrul acelui regarde pana cand efectul produs este unul extraordinar. Cazi din picioare si parca nici un miliard de grame de heroina nu ar produce un asemenea dezastru incantator al fiintei..
Cand e mai greu, uiti cum ai ajuns acolo. Uiti cati ani au trecut de cand te-ai ratacit ultima oara, uiti cat a trebuit sa induri, sa mesteci, sa digeri. Uiti totul. Pana si numele. Schimbat ce-i drept de foarte multa vreme. Iti intorci capul trist si langa tine vezi doar doua mate care se ling si schelacaiesc de teroarea caldurilor care le apasa. Sunt neschimbate amandoua. Incerci sa iti revii. Parca le cunosti de undeva. Parca altadata, pana sa se intample asta, avusesei o relatie cu fiecare dintre ele. Parca ieseai la film pe atunci. Parca dragostea ta nu avea nici un fel de capat, nici o oprire, popas sau mai stiu eu ce stop neplanuit.
Captiv aici trebuie sa inveti acordurile vietii. Oricum sansa de scapare nu exista dar speranta din interiorul fiecarui suflet, oricat de monoton si de lasciv ar fi el nu poate sa isi dea suflarea. Nu inca. Nu pana cand, terorizat zilnic de ideea luminii din tunel, delirul intervine ca ultima solutie. Totul din vina proprie. Oamenii care ies din birouri doar atunci cand vor sa se cace. Oamenii care nu simt bucuria aprinderii unei faclii la care un artist sa poata privi in libertatea cuvintelor sale. Ei sunt proscrisii. Oarecum, necuvantatorii. Ei niciodata nu vorbesc. Isi merita soarta. Buza de jos le e stearsa si nu fac altceva decat sa bea cafea in biroul lor imbacsit de tutun si deradere.
Mecaniscul circula impropriu. Invatarea sentimentului in care nu existenta nu mai conteaza drept ceva concludent, ceva care trebuie infaptuit, din care sa ramana ceva, orice. E doar starea de indiferenta. Moartea nu mai semnifica frica nici daca ar veni in acelasi moment in care te saruti cu femeia vietii tale, un punct asteptat de atatia ani. Abia atunci picioarele tale vor cadea din nou pe pamant. Vei simti iarasi acelasi parfum de iarba verde, acelasi sens al adierii vantului. Aceeasi melancolie..
…………………………………………
Eu mi-am lasat in urma sufletul de pisica. Mi-am lovit atat de tare calaretul incat exista sansa sa-I explodeze tamplele. Nici atunci nu-mi parea destul. Ma izbeam de fiecare zid care imi iesea inainte si singurul lucru pe care il vroiam era sa plec departe. N-am ajuns in Italia. Nici nu aveam aceste pretentii. Stiam ca umbra ei ma va urmari toata blestemata asta de viata, tot haosul asta inflacarat, toata miscarea de recunoastere a eu-lui liric in incapabilitatea de a mai respira aer curat. Totul ar fi fost stiut de dinainte. Si pisica care murise in ghena de langa scara vecina.
SANGE DE IEPURE 
Comentarii recente