E un oarece farmec legat de fascinatia mea pentru muze. Un sentiment absurd si totodata complet. Tinde sa devina o forma de vindecare a relatiei mele cu stresul. Muzele sunt intodeauna portocalii si poarta o bratara la unul dintre picioare. Ca un filament al unui bec fragil din care se alimenteaza sute de cladiri ce viseaza sa devina vreodata biblioteci.

Intins pe un pat de langa tomberonul cu dorinte al starilor mele depresive, realizez ca o femeie tinde sa devina muza in jurul varstei de 28 de ani. Bineinteles ca acest statut este unul de o deosebita maturitate si eleganta in limbaj si in articulatia gesticulatiei. A fi muza e intr-adevar o arta, pe cand a iubi o muza e un deces. Vederea mea estompata este incompatibila cu verdeata din suflteul unui critic artizanal ales aleatoriu.

Si apoi doamna in rosu, inaltata pe un piedestal sticlos ca sangele care traieste o insiruire de ligamente decorporalizate sub pretextul ca toata viata ei este si a fost un rahat, plangandu-si de mila precum un ins devastat de sansa de a fi prins intr-un dezastru natural de o foarte mare amploare. Doamna in rosu e o roza plina de praful iubirii absolute, atunci cand femeia iubeste mai mult decat barbatul, ceea ce intr-un mod evident duce la ridicarea acestuia spre steagul alb al muzelor.

Patosul privit din exterior pare cea mai tampita solutie de a supravietui. Implinirea unor idealuri pur si simplu terifiante, in care personajul principal si-o trage pe ascuns cu umbrele de parca gresindu-si tinta..

Stau singur in aceasta clipa, pe unul din scaunele biroului in care lucrez, notandu-mi aceste evazive declaratii non-sens. Stiu ca iubind asemenea unei ciori, de la inaltimea nucului in care isi are cuibul, sunt un pic mai aproape de cer. Si toate astea pentru ca ciorile iubesc negru. In intregimea intunericului din branhiile sale inchise. In tot idealul negativist pe care il poarta si il transmite.

Asa am ajuns in situatia in care, respins fiind sa nu pot sa ma simt deliberat, in cadere libera, sa nu pot sa abandonez si sa intru in primul restaurant unde sa-mi leg picioarele de scaunul de langa bar si sa imi innec amarul in gustul fierbinte al unui coniac tarziu.
Mi-am zis la ureche ca e un moment mai dificil si am lasat restul sa se intample de la sine. Nu mi-a mai dat nici un semn, si cand ma gandesc la cate as fi fost in stare sa fac pentru ea mi se largeste parul pe maini tragand dupa el si un val de piele de gaina, agasant. Totusi privind din exterior, la rece, sunt convins ca nu a fost o infrangere. Ce daca acum bratul ei este prins de alt brat ? Ce daca ochii ei mor dupa alti ochi, care nu sunt ai mei ? Ce daca se saruta cu alte buze ? Ce daca asculta melodii triste si nu se gandeste la mine ? Ce daca eu bocesc ca un bebelus cand si-a pierdut jucaria ?? Ce daca ? Ce daca ? Ce daca ???

E perfect natural ca uneori in viata sa se intample si momente de genul acesta. Cand, singur fiind, incerci sa te incurajezi cat poti de mult. Am aprins un betisor parfumat, esential in astfel de clipe. El ma poarta in alte vai, unde probabil ca cineva ma iubeste. Nu sunt convins daca ar face totul pentru mine, dar stiu sigur ca eu as abandona intreaga mea cariera de pana acum, numai sa-mi sfarsesc zilele undeva departe, undeva in care nu o sa mai ma priveasca nimeni in afara de ea, unde nu o sa-mi justific in fata nimanui faptul ca imi place sa-mi alint partenera asa cum vreau eu, unde sa pot uita de traficul asta oribil si de galagia asta perfida din spatiul in care sunt inchis, unde sa nu mai stiu nimic de nimeni si sa ma pot desfasura in toata maretie nisipului de pe malul unei mari. Sau a unui ocean.

Mi-as dori ca pamantul sa fie mai mare. Sa aiba locuri straine pe care sa le pot descoperi. Mi-as dori sa fiu stapanul unei insule chiar daca asta presupune sa raman singur pentru eternitate. Sunt convins ca intre miile de specii subacvatice m-as bronza in adancime si m-as transforma intr-un rechin. E o dupa amiaza tampita. Una in care imi imaginez tot mai mult ca sunt pescuit.. si imi place sentimentul asta.