Istovit de timp si ani, Razvan admira peisajul. Trece de pe o strada pe alta cu saritura unui purice, ferindu-se de aglomeratia care il scoate din sarite. Merge lent, amintindu-si despre fiecare cate ceva. Spini de gheata se cristalizeaza in privirile indiferente la muzicalitatea ecoului din planul secundar. Doi batrani se intind pe scarile Prefecturii, o mamica striga in disperare la jandarmi iar pe sosea un copil a initiat o depasire. Conduce un Logan.

Multe lucruri ii trec atunci prin minte. Intamplari antice, ramase fara finalitate, fara ca cineva sa aiba aceasta dorinta. Se opreste oftand la una din banci, unde, acei spini de gheata se intensifica si nimic in lume nu mai conteaza decat caderea lor stravezie pe cimentul primavaratic. Curios sau nu, ploaia doare de milioane de ori mai putin. Aici scoate din portofel cuvintele despachetandu-le la fiecare capat lasand un loc minuscul pentru interpretari. O carte alba. File albe. Natura alba.

Capul i se roteste ametitor si profund, orice alta intamplare petrecuta la ora asta devenind multime vida. Probabil daca telefonul ar suna semnalul i s-ar transmite pe alta frecventa, oameni s-ar inclesta la noroc, ca la poker, ar initia tratate de bigamie si de sfintenie a propriei fiinte intr-o manseta orgolioasa a postmodernismului. Simbolul iubirii a devenit un aparat. Cu el receptionezi in urechi vocale si consoane, luate aleatoriu ca niste obiecte aruncate in magma unei roti a sortii. Prin acest aparat se trag concluziile ca la biserica. Un sondaj pentru a afla cati dintre noi respira amorul in butoane ar distruge orice urma a literaturii. Diferitele voci si diferitele conversatii intre ei si ele anuleaza practic sansa unui eveniment senzational care s-ar produce ulterior. Ideea este ca oamenii in general sunt blegi. In definitiv prefera o ora in care glasul celui care lipseste sa poata fi auzit decat rabdarea si increderea unui amor perfect. Nu stiu daca asta ar duce la inceputul unei iubiri bolnave pe plan mondial. Sau local. Sau banal.

Poezia este o forma a dorintelor. O fisurare a momentului cu o limba transparenta. O infrigurare a unui miracol. Un meteorit. Malul marii este un artist. Prin excelenta, unul dintre cei mai mari. Canta de dinainte de timp. Saruta de dinainte de buze. Cunoaste de dinainte de infaptuire. Cu tristete, cu regrete si cu dor.

Pe banca din dreapta a vazut-o intaia oara. Acolo, intr-un moment identic cu acesta, cand plimbarile erau un scop in transcrierea hieroglifelor mintii. Cand sederea ei pe banca a fost mai mult decat un fenomen de puritate al reactiilor unor corpuri magentice. A fost indeosebi asemenea unei alunizari. O pasire a oamenilor pe luna. Un bilet lasat pe satelitul natural, Te iubesc Magda. O sa vada asta cineva prin 2200..

Chipul ei era un destin al orbitei lui. Un ansamblu de adjective si gandiri poetice despre frumusete. Starea de fascinatie instaurata spontan in tample. Si nesomnul de dupa..
Aici, in acelasi loc, cu aproape doi ani in urma, avea loc un debut al unei povesti de dragoste care avea sa tina in jur de 16 luni. Sambetele incoltite de intalniri ale porumbeilor in cerul cerurilor.

Treptat, vederea unei zane in acea fiinta era obligatoriu realitate. Panza care ii infasura instinctul unui respirat in doi ceda iluzoriu. Nu mai exista nici un fel de boala a lumii din jur. Nu mai exista nici un fel de boala stelara…
Vecii vecilor se derulau in cateva minute. Apoi un bocet subtire al adancului care vietuia concomitent cu incomprehensibilitatea derularii vietii inainte. Coroanele unui rege si a unei regine pe intreg globul pamantesc.

Aici, in acelasi loc, pentru ea a fost prea tarziu. Spargerea Razvanului in granule de nisip. Aici, pentru ea ochii au devenit lentile de contact, intalnirile se petreceau la bratul unui individ, iubirea se inchidea intr-o cutie a obisnuintei, a cotidianului..
Aici, cand a vazut-o pentru ultima oara si cand raspunsul ei a aterizat greoi ca o ancora in largul unei mari :
- E mult prea tarziu, si tu esti un foarte mare visator…