Vesnic

Intalnirile cu Clara erau din ce in ce mai lungi si mai pasionante. Ne intalneam in aceeasi gara, in aceeasi zi a saptamanii, la aceeasi ora. Stateam impreuna cate 30 de ore intr-o camera de hotel – aceeasi si ea, pe care o asaltam cu dulcegariile noastre amoroase. Ne iubeam in toate microfilamentele camerei, cu ferestrele larg deschise, ascultand printre randuri, baladele soselelor, cantecul murmurator al orasului. Ne tolaneam pe patul albastru si ne priveam in ochi, razand parca de firavitatea clipelor, de naivitatea dintre doi oameni literalmente diferiti si interzisi unul pentru celalalt. Cateodata ma intreba: “ De ce nu razi?” si-si lasa capul pe spate zambind din toate puterile, ca o fecioara speriata de emotia primului sarut. Eu reflectam in liniste si-mi cladeam pasiuni cutremuratoare, ii studiam fiecare cuta a pielii, fiecare alunita si gropita de pe obraji – carora le dadeam nume, le desenam pe bucati mici de ziare gasite in noptiera pe care era asezat televizorul, in diferite culori si marimi si ma gandeam ca acele semne boeme trebuie privite dintr-un unghi in care umbrele turquoise bat lent si dulce. Apoi cautam imprejur locul secret, locul in care as fi putut sa-i spun, sa-i prezint ceea ce simt pentru ea. Insa niciodata nu ma puteam mobiliza complet. Imi era teama ca nu va intelege, ca nu va raspunde cu aceeasi intensitate, desi de multe ori imi spusese ca nu vrea sa plec niciodata, nicaieri. Eram niste copii, eu si ea.

Camera ramanea pustie in urma noastra. O priveam cu detasarea pe care o are o persoana care se va intoarce, dar de fiecare data cand coboram treptele hotelului ma intrebam daca am sa revin. Uneori mi se facea atat de dor incat lasam balta totul si ma pierdeam pe strazile orasului, mergand pe aceleasi urme pe care intalnirile cu Clara le insemnasera adanc in ciment. Priveam fereastra inchisa a hotelului si calculam cate secunde mai sunt pana cand voi privi trotuarul de dincolo de perdeaua alba ca un sacou al zapezii.

Clara era o femeie activa, stralucitoare, cu mult mai deosebita decat epavele cu care obisnuiam sa ma intalnesc pana atunci. Era o femeie construita estetic, in care toate partile trupului se imbibau perfect… ca un mecanism. Ratacita, in schimb, ca un Rolls Royce purpuriu pe sosele gri, intunecate.

Au trecut pe langa noi, anotimpuri intregi. Am privit impreuna prin fereastra camerei de hotel cum copacii inverzesc, cum asflatul dogoreste si cum norii se aduna si spala tot. Fura tot. Niciodata in tot acest timp nu am avut curajul sa ii spun. Chiar daca devenea sub ochii mei din ce in ce mai frumoasa si mai meticuloasa in ceea ce isi propunea sa faca. Clara voia sa schimbe lumea, sa dezvolte ceva fara de pret, sa fie cineva. Nu i-am marturisit, dar am simtit adanc, in spatele plamanilor… un gand, o realitate. Clara schimbase deja o lume. Pe-a mea. Era atat de limpede de citit acest lucru si m-am intrebat de sute de ori de ce nu intelege, de ce ar fi nevoie sa-i spun. De ce aveam nevoie de atatea cuvinte pentru un sentiment? Mie n-ar fi trebuit sa-mi spuna nimeni ca Clara e distrata, neatenta, caci observam aceste lucruri cu ochiul meu, pentru ca erau clare, indubitabile. Un  singur lucru era sigur. Clara nu putea dezvolta aceleasi trairi… ea era o altfel de visatoare. Nu putea privi fenomenele din acelasi punct de vedere datorita faptului ca avea tot ce isi dorise. Pentru ea era totul atat de usor….

Ca si atunci cand a implinit 18 ani si m-a plimbat cu masina primita cadou de majorat, prin oras. Eu nici nu-mi permisesem sa visez ca voi urca vreodata intr-o astfel de masina, un Ford Focus alb, un alb ingeresc in care ochii iti ramaneau intepeniti ca doua sulite, darmite sa am una a mea, cu care sa ma pot pierde in neant.

Nu mai era nevoie acum sa ne intalnim in gara. Ma urcam direct din scara blocului sub privirile invidioase ale vecinilor, ale baietilor cu care copilarisem. Camera ni se deschidea larg, si ferestrele ei deschise imi aminteau si imi daruiau sentimente de demult, ramase aceleasi de-a lungul timpului. Era un loc secret, de care stiam numai doi, eu si cu Clara. Un loc al nostru, in care visele deveneau realitate. Acum nu mai radea… nu ma mai intreba de ce nu rad ci imi spunea despre colegii ei de facultate, despre Miguel si despre motocicleta lui. Imi povestea cum isi petrece clipele prin noile Mall-uri ridicate in cartierele vecine si despre cat de multe lucruri gasesti acolo. De la bijuterii, haine de firma… pana la salile de cinema, KFC si Casino-uri. Era secunda in care realizasem ca lucrurile devenisera bolnavicioase. De rahat. Dar chiar si atunci eram foarte sigur ca nimeni si nimic nu poate destrama legatura dintre noi. Erau sentimente arzatoare, chiar daca nu fusesera spuse niciodata. Erau atatea priviri care nu puteau fi sterse, atatea clipe care nu puteau fi aruncate pentru nimic in lume…

Apoi am sesizat ca intalnirile noastre devenisera din ce in ce mai rare. Clara crescuse. Era studenta. Schimase masina. Conducea acum un Jeep negru – metalizat, care se aseza pe strada cu o precizie si o acuratete remarcabile. In el nu m-am urcat niciodata… dar am privit cum diferite persoane coboara din el ca dintr-un accesoriu sublim al viitorului. Clara avea acelasi zambet, aceleasi gropite in obraji, aceeasi neatentie. Curand aveam sa nu ne mai intalnim niciodata si sa privesc singur din camera de hotel cum anotimpurile imi schimba trasaturile pielii, culoarea parului, dimensiunile ochilor si ale buzelor. Dar chiar si atunci am simtit ca legatura dintre mine si ea nu putea fi destramata de nimeni si nimic. Erau atatea cuvinte nespuse. Atatea zambete… 

Nici cand am vazut-o sarutandu-se cu Miguel nu am simtit ca ceea ce era strans inchegat intre noi, poate fi destramat. Nici cand o vedeam jucandu-se cu fetita ei prin locurile special amenajate in parcuri, nu m-am indoit. Erau atatea lacrimi nescurse. Atat praf asezat peste ele, dar sufletul era acelasi, numai ca prea multa viata il despartea acum..

Nici cand a plecat din tara nu am simtit ca uniunea atat de profunda dintre noi poate ceda. Nici cand ochii nostri nu s-au mai intalnit. Erau atatea cuvinte nespuse. Atatea ganduri de clarificat. Atatea intrebari fara raspuns. Atatea lacrimi nescurse..

Sfarsitul unei povesti

Ingerul a murit. S-a zvarcolit in ultimele secunde ca un posedat, ca o fiara. Este pentru prima oara cand realizez ca hainele si incaltamintea de la Lacoste nu ma pot scoate din cacatul asta. Nici telefonul de la Prada. Nici Paco Rabanne-ul din sertar. Nici dolarii din portofel. Nici Dunhill-ul cu unghiile negre ca suvitele lui. Nici sticlele virgine de Jack. Nici barurile in care ma rotesc pana dimineata tarziu. Nici cartile Hyperioniene. Nici satelitii de la Dolce. Nici internetul…
Degeaba ma plimb prin locurile pe care le-am parcurs impreuna. Cand ingerul moare, nu mai e nimic de vazut. Ca niste femei frumoase, prin drumul lor prin viata, buruienile s-au transformat. Acapareaza totul. Inima, spiritul, labirintul. Pe buruienile din sufletul meu, speranta nu si-a mai depus ca-n alte dati, roua. Astazi nu mai visez…
Ingerul a murit, lepadandu-se de mine ca Petru de Iisus. Nici nu a fost nevoie de lacrimi. S-a intamplat pur si simplu, cum se intampla in dragoste. Cum ramai de multe ori si te intrebi: oare cum ar fi fost? Ea nu a plans. Mi-a spus ca s-a inchis in ea. Vrea sa traiasca in ea si ii place! Ii place pentru ca asta o tine detasata de halucinatia pe care i-o ofera, zilnic, literatura. Si de ce sa-i pese? De ce sa-i pese de intimitatea creola si dantelata, de escapadele nocturne, de sarutarile voluptoase si albastre, de rasaritul din dughenele reci, de bancile umbroase si intunecate… de lucrurile de care mie mi-ar pasa intotdeauna?
Am coborat in ninsoare. Asfaltul rastignit sub cavoul de gheata este singurul aliat. Merg orbeste prin stigmate diafane, prin parcari ingalbenite – atintuite de vesnicia efemeritatii. Imi sunt atat de straine cu toate. Magazinele si-au pus termopane. Prin hornurile caselor iese fum. Fumul dens care produce in mine imaginea unui camin. Sub care dintre aceste acoperisuri infinite, ti-ai ascuns, iubirea mea, fata sub perna? Sub care sequoia te adapostesti ca o pantera si nu mai ai in negrele-ti suvite, stele degerate? Catre ce mecanism al modernitatii ti se indreapta privirile, in ce ungher ajung palmele tale, prin ce meleaguri straine vrei sa-ti asezi talpile de fecioara? Peste ce brat se va aseza, sa se-anine, fata ta ascunsa de riduri? Din ce orizont va primi afectiunea care, cel putin pentru moment, nu este necesara? Si cate lacrimi te vor acoperi atunci cand va fi prea tarziu sa realizezi ca timpul nu merge inapoi. Nici daca plangi, nici daca zbieri, nici daca – efectiv – te doare! Va veni vremea in care maturitatea te va indemna sa iesi din tine. Vremea in care o sa incepi sa cauti un semn dinainte. Atunci, cand nu va fi nimeni pe strada, cand strazile tale nu ma vor mai cunoaste, abia atunci te vei intreba. Si va fi  extrem de dureros, ca si cum ai avea o gheara infipta in pantec. Abia atunci te vei intreba, la randul tau, oare cum ar fi fost?…
Te-am ingropat, ingerul meu. Mai mult decat in mine – nu se poate. Aici, in cimitirul fiorilor fierbinti. In sanctuarul parerilor de rau. In piramida regretelor. Aici, exact in locul in care a inceput totul…
E bine sa uiti. Intotdeauna va fi bine sa uiti. A nu uita este, insa, de vis!!!

Prea singuri intr-un capat de lume

Am infiintat in mine o cooperativa a plecarilor tale. M-am gandit ca asa o sa scot ceva bun din treaba asta. E lucrul pe care-l faci cel mai des si, daca stau sa ma gandesc, asa reduc dauna pe care mi-o provoci. Nu mai pun sare pe rana.
Uneori as vrea sa ma trezesc din visul asta. Plang tigarile, baby. Acum nu mai putem spune ca am ramas singuri. Vezi, si-au revenit cu totii. Cei din exterior traiesc clipe mai aprinse ca noi. Noi suntem cei care nu-si accepta destinul. Detest sa observ cum lucrurile se asaza pentru altii. Sunt invidios. Pentru ca am rolul meu in fiecare poveste de dragoste, in fiecare inceput si sfarsit. M-am saturat sa respir fara tine. M-am saturat sa fiu in stare sa realizez ca din picturile noastre comune, lipseste ceva. As vrea sa fiu un imbecil, un bezmetic, unul care sa vada minuni intr-un mecanism defect.
Si cuvintele si-au pierdut intelesul. Exista un timp cand toate si-l pierd. Cand nici unul dintre ele nu va insemna altceva decat un simplu ramas bun. Pentru ca vocile noastre se uita. Trupurile noastre nu se mai cunosc. Degeaba ne vom dezbraca de piele in speranta ca macar sufletul ni se va regasi. Vom constata ca am plecat, de mult, amandoi. Doamne, faptul ca stiu ca ma asteapta o viata fara tine, ma cimentuieste. Prin piete mor trandafirii. Se scurg pe rand, boboc cu boboc, petala cu petala. Atatea sms-uri vor ramane prafuite odata cu trecerea necontenita a timpului.
Nu-i nimic. Toate vor trece. Patul mortii va fi locul in care ne vom aminti ca am fost, candva, impreuna. Imi imaginez ca atunci cand privesti moartea in ochi, ai puterea sa-ti retraiesti viata. Vreau sa cred asta, chiar daca este o minciuna. Vreau sa stiu ca voi retrai atunci, in ultimele secunde, tot timpului in care am fost impreuna. Vreau sa-mi ramana aceasta portita deschisa, ca o speranta care nu va muri niciodata. Sa stiu ca am posibilitatea sa iti retraiesc sarutul. Sper ca aceasta ipoteza sa nu ma faca sa zbor dintre noi mai curand. Cine stie ce gust va avea, intr-o seara, sticla nemuritoare de Alexandrion?
Acum sunt in oras, langa o veche partenera de tristeti. E blonda. Numele ei e Stella. O sarut prin paharul de cristal. Ea imi zambeste ca si atunci. Vezi, marile iubiri nu se uita niciodata! Iti poti uita, in schimb, amantele. Eu am uitat sa mi le cumpar si-am imprumutat cateva de la altul, dar n-au acelasi gust, acelasi fum albastru. Nu se imbraca la fel de provocator si nu sunt tinute intr-o cutie neagra. Astea sunt albe, sunt slabe. Dureaza putin sa le termin, pentru ca nu ma starnesc cu nimic.
In jurul meu gradele si-au luat vacanta. Turturii s-au asezat pe borduri si pe trotuare. Unicul drum care ducea la tine, s-a sters. Toate se sterg, iubirea mea.
Razvan e trist. Dracu mai stie de ce… A ratacit prin parcari. N-are peste el nici o haina. Este doar vantul care-i cerceteaza, iarasi, pustietatea. Prea singuri intr-un capat de lume. Prea pierduti printre altii. Prea murdari. Prea reci. Prea goi. Prea efemeri. Prea ticalosi. Prea banali. Prea absenti. Prea tristi. Prea saraci. Prea batrani. Prea tacuti. Prea infometati. Prea vulgari. Prea ridicoli. Prea dezbracati. Prea naivi. Prea fraieri. Prea bolnavi. Prea falsi. Prea amari. Prea sinistrii. Prea vechi. Prea pierduti printre altii. Prea singuri intr-un capat de lume!!!

Prin paduri intunecate..

Nici un cuvant din partea unei tarfe de lux. Nici un sunet, nici o miscare. Doar irisii intunecati  oglindesc, boem, pasaje din dorintele neimplinite, inca. Ca o raza de soare in fereastra, prin fumul diafan de tigara se reflecta  silueta singuratica a pulii mele patrunzator frecata de palmele ei.
Ingerul asta se numeste Adina. Un serafim incatusat in granitele negre ale infernului terestru.. O Afrodita prabusita in moliftele unui ocean virgin. Pula proaspat spalata este singurul lucru care o tine in viata. Singura speranta, o speranta de care se agata cu ultimele forte, doborata de iuresul patimilor pe care dragostea le naste neincetat. Eu vreau doar s-o fut. Sa-i umplu gingiile de sloboz si sa plec, chemat fiind de hormonul dulce pe care arta il emana.  De multe ori mi-am zis ca singura tarfa nefututa din viata mea o sa ramana , pe vecie, literatura. Ca o zana intr-o inima de clestar.  Doar fata de ea o sa produc, automat, un sentiment de reticenta, care sa ma scoata din bratele ei, ori de cate ori ii simt fesele ondulandu-se pe toata circumferinta pulii mele. Acum sunt aici cu Adina, lasandu-ma prada si celei din urma tarfe. Adica ma fut cu o Adina literara, o Adina virtuala, cu pizda constipata de lemnul crud de brad pe care si-l tine inauntru. Nu.. nu e o fantezie. E o femeie pe care futaiul o inspira. Nu stiu din ce motive sufera, probabil din dragoste – dragostea este rezultatul care trimite o femeie in ghearele depresiei. Si depresia lasa senzatia de pustiu. Cum poti sa umpli pustiul din interiorul unei pizde irezistibile fara sa o hranesti cu carne? Pentru ca pizda este o felina microscopica, un tezaur, un muzeu. Adina s-a straduit sa-si satisfaca muzeul cu piese ornamentale, accesorii care  pacalesc senzatia de foame si dau ochiului un sentiment placut, o vraja mincinoasa, o himera. Dar un muzeu cu tinichele este nul. Asa ca trebuie sa aduca piese consistente si una dintre ele este pula mea viguroasa pe care se straduieste sa o rasfete cu miscari erotice si dans. Este pentru prima oara in viata cand simt ca penisul meu isi urmeaza instictul matern. Se distinge de mine, si conteaza acum pe propriul miros, pe propria fiinta. Il cheama J.R, ca pe celebrul personaj care a fastacit mintile doamnelor de calitate din serialul Dallas. Lui J.R ii plac atingerile cristaline ale Adinei. Acum este in universul ei, in universul silicoanelor si al fardurilor luxoase. In saloanele de infrumusetare si masaj de care incepe sa prinda un oarecare atasament, mai ales ca Adina il frezeaza cu limba, il saruta frantuzeste, il inghite, il resusciteaza. O suge frumos, si atingerea asta, cu limba intr-un timp continuu imi da iluzia unui val care imi spala coaiele in miez de iulie. Un val imbracat in spuma de matase pe care pizda marii o produce in momentul in care are orgasm. Stau intr-o pozitie comoda, ascuns de baldachinul subtire al patului in care doarme pizda asta in fiecare noapte, fumez un Dunhill in timp ce ea imi lustruieste coaiele cu minutiozitatea unui profesionist. Parul negru ii acopera umerii. Sunt indragostit de ea, de tot ceea ce are legatura cu ea, cu lumea ei cosmica, fantasmogorica, de mreajele cu care ma infasoara, dar nu o iubesc. Nu o iubesc pentru ca sufletul meu nu poate accepta o idila in care futaiul este elementul primordial.
Are o matraguna superba, bine intretinuta, proportionala cu lungimea corpului astfel incat cand pula mea ii zguduie peretii care ii definesc marginile, nu simt – cum am avut cateodata senzatia, ca pizda i-a fost bombardata de pulile kilometrice ale unor cioroi de pe plantatia de porumb a statelor unite. Este un futai melodic, linistit, care curge precum un izvor din magma muntilor Himalaya. Cand ma ridic deasupra ei isi deschide aripile ca un fluture lasandu-ma sa descopar prin palpatie fiecare mister pe care anusul asta dumnezeiesc il pastreaza in interiorul lui ca pe o comoara. Il scot pe J.R din matraguna umeda  si il mut in nebuloasa care marcheaza, atent, centrul feselor. Urla. Adina urla ca un pinguin, isi prinde parul in palme, il smuceste, tine cearsaful cu dintii si se impinge puternic in mine. J.R este cufundat in intuneric. In bezna fecalelor floratice, locul prin care Adina isi marcheaza teritoriul emanand substante olfactive, ca un leu. Dupa cateva secunde in care parea prins intr-o stransoare de menghina, J.R largeste spatiul conjugal. Adina se linisteste. Sunetul flescait al curului ei bombat creeaza in timpane auzul pasilor pe strazile mocirlite cu zapada. Eu zambesc. Clipele astea traiesc, sunt.. curand vor trebui sa moara. Asta se intampla cu fiecare dintre ele, d-asta nu e nevoie sa le infasori intr-o mantie. O mantie mov, cat o dragoste mov. Pentru ca dragostea creeaza dependenta. Si dependenta este un sinonim al suferintei, motiv pentru care incerc sa evit. Astfel ca aventura cu Adina este un veritabil moment de respiro inaintea intoarcerii la curva esentiala a firii, literatura. Las in curul ancestral pe care printesa asta il detine intregul arsenal al lui J.R. Tunurile lui, el niciodata nu da rateuri. Ochii lui calauzesc ca o lanterna in bezna neagra – urina care ii umple pantecul. J.R se pisa in reprize. Adina juiseaza. Anal. Respira.. Strigatul ei elibereaza decibelii captivi ani de zile in corzile vocale. Isi gaseste in sfarsit piesele muzeului stingher. Fotografia descifrata este ca ecografiei unei gravide, numai ca de data asta, fat-frumosul este un kilogram intreg de pisalau parfumat cu aroma imbietoare de Label. Black Label. Isi schimba pozitia si se transforma intr-o frumoasa fantana arteziana. Futaiul a devenit o clisma. Clisma care ii curata intestinul gros deasupra caruia s-au depus bacteriile. Renaste ca o natura in miezul primaverii. Deschide gura larg si J.R patrunde in interiorul ei ca un atlet peste linia de finish, explodand ca un seism. Dintr-odata. Doze mari de sperma tasnesc cu viteza unei comete din canalul deschis al pulii mele in flacari si ii acopera limba ca o patura. Adina este multumita. Clateste cu sacrul lichid peretii interiori ai obrajilor si cerul gurii dupa care inghite. Inghite sec. Ca un alcoolic. Imi saruta pula si se lasa pe spate peste perna imbracata in galben. Adoarme instantaneu. Fara vise. Fara cosmaruri. Imi trag sacoul, inchid cureaua de la blugi si ies din padurea intunecata fara sa privesc inapoi. Ma indepartez usor pe ritmurile celor de la Led Zeppelin – D`yer Mak`er…

Fierbinte..

Olivia se imbraca de fiecare data sumar. Are o pizda beton, pe care nu vrea sa o tina inchisa in cufar. O lasa sa respire folosind un proces de fotosinteza imperial. Pe scurt, elibereaza oxigen prin fofoloanca ei fierbinte.
Pizda Oliviei este una vesnic tanara. Un elixir al tineretii vesnice. O capela sixtina a zilelor noastre in care intri ca un ateu si iesi de fiecare data ca un credincios. Pentru ca Olivia stie sa aiba grija de tine. Stie cum sa te tina cu pula sculata toata noaptea, fiindca pentru ea, acest lucru inseamna arta.
In clitorisul  verde ca un mugur de strugure are implantat un pierce de dimensiuni destul de mici – comparativ cu cele care ii sparg sfarcurile ca doua taruse infipte in inima unui vampir. Olivia este un almanah, o encilopedie ale carei pagini nu pot fi citite in intregime, niciodata.
Lucreaza intr-un pub de langa malul marii. Serveste clientii. Si eu sunt unul dintre eternii clienti amorezati de mare. N-am vazut in viata mea nimic mai cast decat pizda Oliviei planand deasupra valurilor in noptile geroase de decembrie. Leviteaza orgasmic. Toate dimensiunile se inchid, uterul se dezvolta, ovarele scot sunete rebele si produc in jur o adevarata simfonie regala in care dirijorul sunt eu si nimeni altul.
Pentru ca Olivia inseamna destin. Inseamna mare. Inseamna cinematograf. Cand cobor valea Belonei cu ea de brat iar toate privirile dimprejur ma vizeaza si ma dusmanesc ca niste veritabile atacuri inamice, am impresia ca hormonii din pizda Oliviei emit radiatii care functioneaza ca un magnet asupra celor cu care se intalnesc.  Este o lume a dreptatii, o lume condusa de-o femeie a carei fofoloanca rasfutata dicteaza, elibereaza, acuza. Pacatele mele sunt infinit mai numeroase decat ale acestei creaturi de weekend, dar imi place sa cred ca odata cu intrarea in ea ca intr-o manastire imi vor fi iertate si pot sa incep o noua viata.
Olivia este o persoana stinghera. Ca si mine. Stam impreuna pe plaja vorbind despre efecte in literatura, despre minciuni literare, filosofii antice si dans. Imi danseaza din buric ca o cadana, acoperita de un voal de matase neagra pe care si-l introduce de mai multe ori intre fese si pe care, la sfarsit, ma pune sa-l sarut ca pe-o icoana. Fireste ca imi place, pentru ca sunt o persoana fara limite. O persoana care nu se poate opri intr-o lume in care dragostea inseamna suicid si durere iar mrejele ei sunt o capcana inventata de oameni. Cum pula mea sa nu-mi placa? Mai ales ca nu ma implic sentimental. Este un pret pe care imi place sa-l platesc, pentru ca se naste in portofel si nu produce nici un neajuns. O clipa pentru eternitate.
Olivia imi mangaie coaiele. Ii plac. O fac sa vibreze, sa isi piarda cunostinta, sa se urce pe pereti. Strange picioarele si ochii ii cerceteaza fundul capului. Degetul meu ii atinge mugurul de cristal din varful clitorisului si Olivia imi capseaza mana. O foloseste pe post de vibrator. O ineaca. O sufoca. O purifica.
Pizda Oliviei este umeda ca o bruma. Ca un cearsaf inmuiat in mir. Se urca peste mine si imi spune o poveste. Ador povestile ei, povesti in care cavaleri pe cai negri exista si eu sunt unul dintre ei, cu suvitile in bataia vantului si-a ploilor, ca un martir.
Ma termin repede. Apoi incepe sa planga. Olivia plange. Eu ma prefac ca nu aud. Crede ca intre noi poate fi ceva mai mult, vrea mai mult. Si eu vreau mai mult, Olivia, dar din pacate vietile noastre nu pot sa-si intersecteze drumurile. Pentru ca al meu a fost deja proscris, iar tu esti abia la inceput. Ai o pizda belea, careai nu poti sa nu-i dai ceea ce cere. Tu trebuie sa o lasi sa traiasca, sa ii gasesti un stapan care sa o poata cuminti. Eu am incercat. Nu pot decat  sa ma eliberez. Sa exploatez. Sa cunosc. Si tu, Olivia, tu pentru mine esti femeia a carei fofoloanca imi iarta pacatele. Esti femeia pe care o iubesc cel mai mult cand vreau sa ma fut. Dar esti femeia pe care o uit cand plec, cand o las. Te uit, Olivia, pentru ca universul a pastrat pentru mine prea multe secrete. Eu trebuie doar sa le localizez. Sunt picioare care ma cheama la ele. Sunt sani.. ochi albastri ca safirul si umezi ca un tsunami. Ei ma striga.. ei ma cauta.. ei ma vor. Iar trupul meu sufera fara ei.  Este incomplet. Sunt incomplet. La fel cum sunt incomplet si fara pizda ta apocaliptica, draga Olivia…

Dulce himera

Am asteptat un raspuns, dulce himera. Nu stiu… am asteptat, de fapt, sa-mi spui orice. Am asteptat, poate, si un refuz. Este irelevant sa vorbesti despre dorinte. Pentru mine toate ar incepe si s-ar termina cu tine. Dar, la ce folos? La ce folos, dulce himera, cand tu esti si vei ramane o bucata de rai pe care nu-mi voi aseza niciodata talpa? Talpa.. nu talpa. Nu te-as strivi niciodata. Talpa nu este cuvantul potrivit. Palma.. nu! Nici palma. Cel mai indicat ar fi sufletul. El.. da.. el. Acel arhanghel care binecuvinteaza si iarta pacatele. Acel fragment. Vorbesc ca un indragostit. Sunt indragostit. Cum de cine?! De tine! de fiecare trasatura care te rastigneste in mine.. De fiecare zambet pe care il oferi. Nu mie.. oricarui trecator care are puterea sa-l smulga. Desigur ca mi-e rau, e tarziu si fara tine am impresia ca ma intunec. Desigur ca altceva nu mai conteaza. Desigur ca am inaintea mea acelasi laptop de la care am incercat sa te sarut si ieri. Imi mangai paharul de Black Label si fumez un Dunhill. A cata oara pe ziua de azi, dulce himera? E totul atat de efervescent. Nu am doza necesara de caldura care sa-mi circule prin vene, prin artere si sa ma indrume sa dorm. Sunt posedat de ingerul sufletul acela albastru care imi spune sa raman, sa-l astept.
Tu.. tu esti e enigma perfecta. Involuntara sintagma. Te rog sa ma crezi, chiar scriu ca un indragostit. Nu stiu cum e sa stii ca cineva te iubeste, dar nu te cunoaste. Perfectiune nu exista. Antineza, oximoron, sau ce mama dracului figura de stil o fi. Sau poate  doar un banal superlativ absolut. Regret cand ating cu lamele degetelor mele, limba romana. Ma doare. E ca si cum cineva s-ar interpune intre mine si tine. Taman intre noi. Nu.. nu-ti scriu mai mult decat imi doresc si decat meriti. La constanta e frig, e zapada. Eu sunt captiv intr-un sicriu. Nu-i nimic, ti-am mai spus, lipsa ta o simt mult mai acut afara, pe strada. Am terminat tigara si am un impuls. Sa-ti trimit un mesaj care sa-ti atinga buzele, sa ti le mangaie ca si cum palmele mele ti-ar mangaia pantecele. E tarziu. De cand ai uitat sa raspunzi s-au fofilat pe aici prea multe clipe si prea multe chipuri. Femei in delir, cucoane cu coc, ochi verzi si niste craci dementiali. dar, doamne, dulce himera, nici una dintre ele, nici una din toate aceste supernove nu poate sa patrunda in spatiul pe care il pastrez inauntrul meu ca pe un altar, pentru tine. Nici una nu esti tu, dulce himera. Nici una nu te poate inlocui. Probabil ca te deranjez, probabil ca nu-mi pasa daca fac asta. Probabil ca nu-ti pasa. Probabil ca nu-mi pasa daca nu-ti pasa. Probabil ca nu-ti pasa daca-mi pasa. Si tot asa, dulce himera.
Tu esti o bomba. O bomba care, odata declansata, explodeaza in mine fara preget. Ma trezesc transpirat, in genunchi, dezorientat. Te caut imprejurul meu. Te caut, Te strig. Nu te gasesc, te caut iar. Te strig. Urlu ca un pescarus. Mi-e dor de tine,dulce himera. Mi-e dor de tine maxim. Cumplit. Spune-mi ceva.. orice. Indeparteaza-ma. Loveste-ma. Arunca-ma. Fa-mi orice. Eu nu sunt aici ca sa iau. eu sunt aici sa-ti ofer,  sa-ti arat. Ca viata este doar o persoana bolnava pe care nu o poti vindeca decat daca dai tot. Sunt invidios pe el. Pe acel el din fotografii. Pe el care e langa tine si pe care palmele tale dumnezeiesti l-au atins, il ating. Sunt invidios pe el si pe tot ce te inconjoara. Invidios.. sunt doar suparat, dulce himera. Trist. Iubesc tristetea pe care mi-o provoci, paradoxal. Nu stiu.. poate e un privilegiu. poate eu sunt de vina. poate…
Important este ca as face orice. As veni oriunde te-ai afla, ti-am mai spus. Sa fiu cu tine in lumea care injura si raneste, in lumea asta in care gripa porcina se vaccineaza pe mangla televizata si promovare conspirativa. Mi-e rau, dulce himera. Atat de rau… atat de rau incat nu stiu unde dracului sa dispar mai curand. In care colt sa ma ascund. E zapada cat gardul la constanta. In fata apartamentului meu, de la fereastra mea privesc un individ  beat mort, intins pe zapada. Si eu sunt beat…. dar eu sunt aici si iti scriu. Poate sunt eu acel de jos si poate el e aici si iti scrie. Ne-am complicat, dulce himera. Tu ma complici, ma innebunesti, ma inunzi. Ma lasi fara aer.. ma acoperi, ma invelesti, ma dezbraci — de haine, de tot. De piele.. de organe. Ma dezbraci pentru ca vrei sa auzi cum imi bate inima direct din suflet. N-am puterea sa incetez aici. Imi doresc sa mai scriu, sa iti scriu. Eu sunt mai mult decat iti poti imagina, in fiecare litera, cuvant sau semn din aceasta pagina. Pierdut printre planete, comete sau meteoriti. Pierdut prin fiecare fir de par frumos coafat, care-ti aluneca pe umeri ca o niagara, ca o cascada. Nu ma lasa, dulce himera. Prinde-ma si nu ma mai lasa sa plec. Am traversat sapte lumi, sapte cohorte  ca sa te descopar. Sa-mi cer sa plec acum mi-ar umple spiritul de sageti veninoase, de cobre, de tarantule si bolnavi de cancer. Te iubesc, dulce himera. Te iubesc al dracului de mult, de profund. Te iubesc ca o lebada. Te iubesc ca un albatros, ca un serafim. Te iubesc ca un demon, ca un lucifer aruncat din rai cu aripi boeme si chip dezintegrat. Te iubesc ca o mumie, ca un mort. Te iubesc ca o vioara, ca un trandafir salbatic. Te iubesc, te iubesc, te iubesc, te iubesc, te iubesc, te iubesc, te iubesc, te iubescccccccccccccccccc….

M-am intors..

M-am intors. E limpede ca-mi doresc sa rescriu povestea noastra, chiar daca, de fiecare data, despre tine vorbesc aceleasi fapte. M-am intors. Astazi, aici, acum – imi doresc sa las in voia sortii amintirile noastre. Sa nu ma mai strivesc prin tamplele lor, sa nu le mai violez realitatea si sa le las sa creasca singure in vartejul gradinii cu flori salbatice, caci de cate ori ma implic, ajung sa regret. De cate ori ma adaug, ajung sa blestem.
M-am intors. Sigur ca n-am uitat niciodata de tine, doar ca m-am retras  pentru a-ti lasa calea libera intru implinirea viselor care nu m-au privit in mod direct. Te-am vazut cautandu-l pe Mos Craciun, te-am vazut cantand colinde, dar ceea ce m-a fascinat in mod excesiv a fost felul in care ti-ai impodobit bradul. Felul in care i-ai vorbit si l-ai ascultat. M-am simtit prea mic in universul asta si, pentru o secunda, am regretat ca nu sunt conifer. Am regretat ca nu peste mine au asezat cu migala, degetele tale, un desen, dar am ramas in umbra pentru ca ador sa am capacitatea sa iti schimb destinul.
M-am intors. Stiu ca dragostea se naste in momentul in care portile negre se deschid. M-am intors sa te iubesc. E ceea ce fac cel mai bine. Cu alte cuvinte, ma atragi ca un magnet. De fiecare data atat de puternic incat nu reusesc sa-mi stapanesc moleculele sa nu porneasca in stoluri – spre tine. M-am intors sa ridic o constructie solida in care sa investesc si timp, si lacrimi, si bani. Adica totul…
Simt cum Atlanticul izvoraste din mine si valurile lui imi curata venele. Ce n-as fi dat ca ultima vreme sa mi-o petrec cu tine. Sa ma asez peste tine ca un vestmant si sa te protejez in noptile reci de decembrie. Nu e nevoie de multe lucruri pentru a face un ceai, dar cand acea ceasta sta intre palmele tale, gustul lui devine unul permanent. Asta pentru ca iti cunosc toate secretele. Pot sa afirm in orice clipa ca sunt persoana care te traieste cel mai bine si mi-ar fi imposibil, crede-ma, sa neglijez vreun aspect. Eu nu stiu sa creez altceva decat povesti, dar povestea pe care o doresc pentru noi e mai frumoasa ca oricare alta. Caminul nostru inseamna, inainte de toate, curajul de-a ne privi reciproc in ochi si de a adminte ca gresim. Esti cel mai desavarsit critic al meu si cel mai mare admirator. Nu vreau sa raman fara vreuna dintre aceste conditii. Nu vreau sa raman fara tine, caci iubesc tot ceea ce te inconjoara si-ti mangaie interiorul.
M-am intors. Nu ca sa-mi termin tigarile in aerul pe care tu, ca un simbol eolian in cureti, ci ca sa le strivesc in sunetul rece si tandru al revederii. Stii bine ca nu-mi doresc sa fiu depedent de altceva in afara de tine. M-am intors acum pentru ca sunt pregatit. Sa renunt. Sa fac orice. Pesemne ca acest lucru defineste amorul si epoca n-are margini.
M-am intors sa-ti scriu o noua biblie. O biblie pe care numai tu o poti intelege. O biblie fara ingeri, pentru ca singurul inger pe care-l pot descrie, esti tu. In lumea noastra nu exista timp sau spatiu. Suntem doar noi, intr-un continuu zbor nebun catre ceruri. Am auzit ca de la inaltime lumea pare mai mare. E ridicol sa crezi in iluzii, dar e o prostie sa le renegi. Astfel ca ma daruiesc, per total, tie. Fara sa-mi pese de ceea ce va urma. Fara sa judec sau sa cer ceva in schimb. M-am intors aici, pentru tine. Iar si iar..

Sunt roman

La ce folos ca patria sa-mi las?
In urma, dupa alte zari
Picioarele m-ar trage spre plimbari
Dar inima si gandul spre impas..

La ce folos canta-voi fara glas?
In urma, pentru calator
S-aduc spre el tangou-ul din folclor
Cadoul ce-l primim de bun-ramas..

De la strabunii ce-l cantau la pas..
Uitand complet de jale si de dor
Mi-e inima al patriei izvor..
Si niciodata nu o sa mi-o las!!!!

Nu vreau sa pleci…

De fiecare data cand intind mana spre tine mi se pare ca nu o sa mai ajung niciodata inaintea ta. Am obosit sa-mi spun ca esti departe.  Am obosit sa realizez acelasi lucru de fiecare data cand vorbim si, sincer, cred ca e timpul sa ne stabilizam, oarecum, sentimentele. Recunosc, ma infioara mai degraba tacerea sufletelor noastre si nu diferentele de opinie care iau nastere intre noi. Ma infioara tacerea ta si nu, cum mi-ai spus de-atatea ori, faptul ca vorbesti intruna. E timpul sa ne stabilizam sentimentele. Poate ar fi mai bine sa daramam tot ce am construit, sa ne facem alte planuri, sa ridicam alte iluzii si sa o luam optimist, de la capat. Poate ar fi mai bine sa ne luam ramas-bun, sa ne sarutam pentru ultima oara, sa ne lipim spatele de spate si fiecare sa faca primul pas catre o viata fara celalalt. Nu intelegi? Tot ce vreau sa spun este ca orice am face este mai bine ca acum. Nu vreau sa te pierd-ul de astazi, imi suna cunoscut mai degraba datorita faptului ca l-am trait, l-am simtit, nicidecum pentru capacitatea lui de a-mi incatusa sentimentele. Ce straniu imi pare.. ma pregatisem pentru o viata cu tine – nu ca sa renunt la tine.
Stii bine ca imi doresc sa vin, sa raman! Stii bine ca imi doresc sa ascult impreuna cu tine cum ne imbatranesc spiritele. Stii bine ca niciodata nu mi-am dorit sa te las, sa te uit si nici nu cred ca voi putea face asta vreodata. Am invatat sa iti indeplinesc dorintele, chiar daca ele nu-mi aduc nici un folos. Am invatat sa te iubesc fara sa-ti cer nimic in schimb. Am invatat sa-mi doresc sa te vad fericita, chiar daca fericirea ta  ar insemna un altul. Si… chestia care ma doare cel mai tare este ca fara sa vreau, am invatat sa traiesc fara tine. Nu ma intelege gresit, nu sunt indiferent. E ca si cum ceva din mine s-a imunizat. Fireste ca te iubesc la fel de mult, doar ca nu voi fi doborat de plecarea ta. Voi renaste, voi invia si.. curios, tot pe tine te voi cauta! Sunt absurd? Probabil… In lipsa ta, a gandi logic, a spune ceva concret este mai degraba o nebunie decat luciditate.
Te mint, baby! Te mint pentru ca nu stiu cum sa-ti desenez ceea ce port in suflet. Daca intr-un sfarsit te vei hotari sa pleci, voi fi debusolat! Cum mama dracului sa invat sa traiesc fara tine? Pe langa faptul ca n-am fost niciodata in aceasta postura, nici macar atunci cand nu ne cunosteam – caci te simteam in fiecare clipa cu mine, un astfel de lucru nu as putea invata nici dupa infaptuirea lui.
Desigur, sa ne stabilizam sentimentele este o tampenie. Ele sunt stabilizate, cladite, construite si reliefate, noi suntem cei dezechilibrati. Noi si caderile noastre in deriva. Sau ei.. si rolul lor in dragostea noastra. Vreau sa te tin in brate, pentru ca amprenta pe care o lasa peste mine caldura trupului tau, este singurul scut impotriva cumplitului exterior. Este  ceea ce ma adoarme in fiecare noapte si ma trezeste in fiecare dimineata.
Ce se intampla cu noi nu este o poveste. Dragostea noastra a mai trait franturi. S-a clatinat de-atatea ori, a sangerat, a zacut, dar in cele din urma s-a ridicat.. mai frumoasa.. mai increzatoare. Hai sa facem dragoste in noaptea asta. Sa facem dragoste lipiti de perete, cum nu am mai facut niciodata. Sa facem dragoste imbracati, dezbracati, inghetati.. incalziti.. sa facem dragoste si sa ne inghitim unul-altuia, visele. Fiecare vis pe care l-am nascut impreuna a fost mai mult decat o comoara. Mai mult decat un ideal. A fost ceva..nedefinit prin cuvinte si crede-ma, oricat as incerca sa construiesc o limba, imi este imposibil sa-i gasesc aspectul. Stiu ca apreciezi ca incerc. Si stii ca pana voi reusi sa creez un limbaj numai al nostru, ne vom folosi de acesta – asa cum e el – simplist, pentru a reflecta o parte din ceea ce simtim!
Haide, fa-ma sa zbor. Fa-ma sa nu mai fiu Razvan, sa nu mai fiu constient, sa nu mai dorm, sa nu ma mai trezesc… fa-ma sa traiesc si sa ma simt trait. Lasa-ma sa te folosesc si fa-ma sa ma simt folosit. Lasa-ma sa ma pierd in parul tau, sa-ti cunosc fiecare fir in parte, sa-ti astup fiecare por si sa ma ratacesc prin aurora boreala a ochilor tai. Nu vreau sa pleci, e tot atat de limpede precum o fereastra deschisa larg spre interiorul nostru, prin care ni se vede, clar, sufletul cum arde. Nu vreau sa pleci – e o dorinta pe care nu pot tine ascunsa in mine. Nu vreau sa pleci, nu am vrut niciodata, chiar daca de multe ori n-am reusit sa-mi tin glasul ascuns…
Ti-as fi putut spune pe scurt ca reprezinti existenta mea deplina. Ti-as fi putut spune totodata ca te iubesc, printr-un mesaj – sau pur si simplu sunandu-te… vorbind cu tine. Am ales sa pun problema altfel. Am ales sa-ti scriu si sa-ti transmit prin fiecare cuvant citit un sarut urias, care sa te acompanieze si sa-ti deschida toate portile, oriunde ar duce acestea. Noi nu o sa murim niciodata, e cert. Nu o sa murim pentru ca peste noi s-au desenat ninsori mai caste decat orice alt motor de aflare a dragostei. Impreuna cu ele, noi doi suntem in fiecare zi stapanii universului. Impreuna cu ele noi ne asternem peste buzele timpului, eterni, cu gandul ca fiecare vara aseaza peste noi o mare…. si fiecare iarna ne va regasi acolo, imbratisati, cautand sa ne iscalim numele pe flacara din semineu.
E tarziu. Saruta-ma. Am avut o zi grea si mi-ai lipsit al dracului de mult…. Bineinteles ca nu vreau sa pleci!!!

Harpia

O atmosfera intima. Camera aranjata sublim, predominant alba, dar cu litere de toate marimile pe pereti, pe dusumea, pe lumiere, pe fereastra, pe fotoliul vechi rupt intr-o margine, pe lustra atarnata ca o spanzuratoare exact in miezul camerei. Ma ratacisem singur. Ma roteam incercand sa gasesc un punct de reper, o orientare, un loc unde sa ma pot aseza sa respir. Zidul exterior era rusesc – 1 metru grosime, era perete sustinator si n-aveai cum sa iesi de-acolo nici cu ajutorul magiei negre, sau vreun descantec tembel…
Stelele rasarisera devreme si prin fereastra acoperita de litere, vizionam un spectacol nocturn interesant! Ma lungisem deasupra unor L. uri si R. uri de pe dusumea si cu palmele sub ceafa, imi pierdeam privirile in adancul universului. Era ca si cand locuisem intotdeauna singur acolo. Era ca si cand nu as fi asteptat pe nimeni. Am desfacut usor o sticla de vin rosu si-am continuat sa ma uit la cer fara sa-mi pese de trecerea rapida a minutelor….
Intr-un anume moment, cand literele incepusera sa faca dragoste ca tampitele, imbarligandu-se reciproc, scotandu-se la  cafea unele pe celelalte, huiduind la meciurile de fotbal si spargand seminte pe banci colorate, din cealalta parte a peretului opus celui exterior – au inceput sa se auda sunete si sa se fredoneze melodii pe care nu le auzisem niciodata in acea camera, desi fusesem acolo de miliarde de ori. Surprins, am impins la o parte literele care se lingeau ca niste indragostiti pe acel perete, le-am impins mai incolo si… ridicandu-ma, mi-am lipit urechea de zid. Auzeam tot mai clar cum se nasteau cuvinte, traiau cateva secunde dupa care mureau ucise de vreme. Cu fiecare nastere a vreunui cuvant, literele din interiorul camerei albe aplaudau, ciocneau, visau, iar cand acesta se risipea – deasupra peretilor se lasa tacerea oftarii. Crucit fiind, am pus si un pahar in dreptul urechii, menit sa capteze sunetele si sa le dea o doza de naturalete, o frecventa apropiata de cea a normalitatii. In tot acest timp, literele din camera alba incepusera sa se stearga. Erau acolo juraminte intregi, jurnale intregi, promisiuni, declaratii, razboiaie si nu in cele din urma o dragoste. Spre deosebire de celelalte grupuri compacte, dragostea statea singura, rezemata de sticla de vin, cu ochii aprinsi si oarecum ingrijorata de situatia alarmanta care se nascuse inauntrul camerei. In acea nimicnicie si-a aprins o tigara si-a inceput sa traga cu putere din tutunul de la inceputul ei! In aceste clipe eu reusisem sa captez niste semnale. Doi tineri se iubeau dincolo de peretele care ne delimita camerele. Curios, am luat o bucata de metal de pe piciorul patului si-am inceput sa sap in zidul respectiv.Auzeam sunetele lor si vocile mi se pareau atat de cunoscute incat nici nu-mi pasa de trecerea rapida a orelor….
Am continuat sa sap. Sunetele se auzeau din ce in ce mai puternic. Gemete lungi de bucurie, insotite de oleuri ale literelor din camera alba, confetti primprejur, petarde, fumigene, sticle de sampanie si hore faceau cuvintaria sa devina un adevarat muzeu de lux. Aproape de mine, numai dragostea se multimise sa stea picior peste picior si sa se uite superior la hoarda milenara a discutiilor. Cu un aer dispretuitor, privindu-ma in ochi, dragostea mi-a zis:
- Uita-te stapane… cat de naïve! Pentru ce le-ai nascut si ai crezut in ele? Pentru ce rost ingeresc le-ai cladit cu atat de multa inversunare ca sa devina niste curve nenorocite? Care a fost, stapane, rolul acestor fragmente de realitate? Cum s-au desprins cu acea infiorare de pe buzele tale si cum s-au dovedit a fi doar iluzii?
Eu am privit-o in ochi, dar am continuat sa sap. Si-am sapat…si am sapat. Si nici nu-mi pasa de trecerea rapida a zilelor…
De fiecare data cand credeam ca e ultimul centimetru sapat, se dovedea a fi numai o minciuna! Literele adormeau, se trezeau, cantau si se imbatau continuu. Sunetele din cealalta camera devenisera familiare. Erau varietati de gemete, ferm finisate si la fiecare zguduitura imi dadeam seama ca se schimbau pozitii, se schimbau alungiri ale timpului. Erau momente in care si dragostea cadea pe ganduri si inceta sa respire, dupa care revenea cu cate o replica…
- Daca nu iau o gura de vin, simt ca mor!!! De ce mai sapi, stapane, parca nu stii ce se intampla dincolo!!!
Eu continuam sa sap cu inversunarea pe care o are un moribund in ultimele clipele de luciditate. Continuam sa sap fara sa-mi pese de trecerea rapida a lunilor…
Sapam si sunetele ma tineau mereu ca pe ace. Ma mentineau viu, cu fiorii intinsi la maximum. Anotimpurile se schimbau ca perechile de haine, iar eu, in nebunia mea, continuam sa sap. Nici nu vazusem ca in interiorul camerei albe, zidurile se ingalbenisera. Nici nu vazusem ca peste toate literele se asezase cu acuratete tacerea. Ca panzele de paianjen ataranau cum atarna beteala peste pomul de Craciun. Nici nu vazusem ca langa mine, in locul dragostei statea, impietrit, un schelet! Continuam sa sap fara sa-mi pese de trecerea rapida a anilor…..
Obosit fara margini, am cedat. M-am asezat in fund, cu spatele la marele zid. Intre mine si cealalta camera sapasem o distanta masurata in ani! Era un hau cladit intre noi si in acel hau inca se mai auzeau sunete precum Ah… AH….Ahhhhhhhhhhhhh……………
Apoi, topit de timp, m-am ridicat si m-am uitat peste pereti, dar nici o litera nu mai respira. Trecusera atatia ani de la zgomotul lor messengerian… trecusera atatia ani de la insemnarile lor incat peste pereti nu erau decat vagi urme care n-ar fi putut in vecii vecilor sa ateste ca acolo ar fi fost litere. Rascolit, m-am intors catre dragoste, dar am vazut scheletul cu sticla de vin in palme. Cu ultimele forte m-am adunat si-am inceput sa trag de sfori… de clopote…. Buzzzz Buzzzzzzzz se auzea in ecou! Nici un raspuns.  Apoi m-am asezat inaintea unei oglinzi. M-am vazut cu parul alb, zdrentuit si singur. Ochii au inceput sa tremure si in spatele meu, in haul acela de timp si de distanta se auzea sacadat….
- Ahh h h h  Da a a Da    O Ohhh hh H Da a a DAAA
Curand avea sa ninga si eu, lungit, cu palmele sub ceafa aveam sa admir un spectacol nocturn interesant. Nici nu mai conta trecerea rapida a vietilor. Nici nu mai contau tradarile sau faptul ca albul din camera devenise fragment de timp. Si mai rau…. Harpie!