Cantec

Noapte – si doar langa tine viata mai inseamna ceva…

Afara lumea e plina de h1n1… si de tampiti care viseaza averi

Si de soferi..

Afara viata atarna numai de un fir de par si masinile se accidenteaza

Si nu e urma de zapada sau de bizoni..

Traim intr-o lume plina de afoni si de bufoni

Afara viata langa tine e un zambet al ideii. Americanii isi omoara porcii

Ca si cum noi ne-am omori dorurile ..

N-a mai ramas nimic din noi.. Lumea e plina de h1n1 … si barca a castigat champions league..

Atarn ca un peste dezbracat in carlig..

Fara tine mi-e frig….

 

La ce folos?….

Am crezut intotdeauna, zic intotdeauna imagininandu-mi ca aceasta acolada de timp incepe cu debutul gandirii mele filosofice, ca cel mai mare vis al meu este sa scriu o carte. Sa ajung cumva, in vreun fel, oricare ar fi el, in nenorocirea lui, sa pun pe masa o carte semnata de mine. Greu de realizat, greu de faurit, greu de descoperit. In facultate prea multi profesori depasiti de situatie, de epoca, de timp au miscat in mine doar o briza a basmelor pe care le avusesem drept muze. Adica o scursura fara evenimente deosebite. Fara fruct. Fara detalii. Fara amurguri. Pentru ca ori de cate ori indraznesti sa visezi la ceva , calea iti este scurtata din start, din primul moment in care incerci sa speri, sa ai o opinie, sa-ti cladezi o idee, o dorinta, o stare. Imi depasisem conditia. La ce folos???
Nici nu stiu ce anume ma lasa mai rece acum, privind din spatele cortinei, resemnat in fata zidului pe care lumea l-a pus intre mine si ea. Grupurile de presa, actele lor, numele lor, intentiile?… Vesnicile pareri de rau pe care scrisul meu le stapaneste atat de bine. Cum pot anulez aceste cuvinte? Cum pot sa mint in legatura cu tristetea lor, sa ma insel in primul rand pe mine insumi pictandu-le in alt fel de culori decat cele pe care decorul le cere? As face acest lucru daca tot ce as scrie aici ar fi mai mult decat o confesiune, le-as zidi frumos, perlifer, in mijlocul oceanului, pe o insula plina de palmieri, un vin la rece, o tigara.. Pot face multe lucruri cu penelul. Driblinguri, braziliene, fente neinventate.. Dar cum sa nasti in sinea ta o aureola inutila daca tu insuti esti mai inutil decat scrisul tau?
Au fost atati scriitori care au vorbit despre dragoste incat subiectul mi se pare neatins. Virgin. Ca si Lavinia. Daca as spune inca o data ca este tarziu as lovi in plin ultimul cliseu descoperit de fiinte. Nu. Nu e tarziu deloc si Baby nu doarme. Curios este ca nimeni nu mai stie pe unde umbla baby. A existat baby? Si daca da, la ce folos? Care a fost scopul lui baby, daca de la ceaiul fierbinte la sunetul rece al laptelui n-a fost decat un pas?
Ok. Povestea noastra a inceput tremurand. Cu mult patos. Intalniri fara prea mari extravagante. Niciodata nu mi-au placut ifosele. Noi am inceput usor, lent, descoperind mai intai puritatea privirii decat stigmatul pe care il lasa in urma mangaierea feselor. Si am inceput sa mergem impreuna. E primul pas spre fericire. Mereu mi-am zis. Primul pas spre locul in care celelalte nu conteaza. Si a fost bine. Si timp de cateva epoci am ras. Parca mai mult de imaturitatea altora decat de naivitatea noastra. Abia acum inteleg ca nu a fost dragoste. Practic, dragoste nu e niciodata. E numai iluzia ei, parfumul ei, fotografia si gandul la ea. E ca si cum ai incerca sa descoperi o zapada cercetand niste munti doborati de canicula. E acelasi impuls mental. Practic e munte.. tu ai in minte imaginea lui inzapezita. Eu si prostiile pe care le debitez. Drept pentru care in ultima perioada am scris doar poezie.
Revin.  Nu mahnirea imi produce aceasta indignare tipica parasitului, pentru ca nu sunt parasit, ci faptul ca  mintea mea nu pricepe niste lucruri simple. Si anume.. Teoria nefundamentala prin care baby nu-si poate justifica sentimentele. Pentru ca de la inceputuri, reguli au existat. Tot felul de profeti si de isusi mincinosi care nu au facut altceva decat sa se prefaca. In ce pot eu sa mai cred, acum, ca cetatean obisnuit, ca om de rand, ca seaman, cand nici macar persoana de langa mine nu imi poate asigura sprijinul de care uneori, am nevoie?
Se intampla si nu e trist. E salbatic. Baby ma ucide cu fiecare secunda in care sta langa mine. Eu ma corelasem altfel in mintea ei. Astazi a realizat ca imaginea mea reala e distorsionata, deci iubeste un necunoscut. Un strain. Si de ce nu? Un strain poate insemna mai mult…
Am ocolit ce era mai important. Visurile nu mor niciodata. Dar raman triste. Parca si acest lucru le face,totusi, atat de speciale. Regret acum ca ea nu a stiut de la bun inceput ca sunt un copil. Mi-as dori sa raman copil. Sa raman la statutul in care nu imi pasa de tirania lor, de mizeriile pe care le invart, astia cu partidele lor infecte, cu votarile lor cumparate si cu publicitatile si campaniile electorale pe care ni le servesc drept alaiuri imparatesti. Romani care ajung sa vada Bulgaria pentru un vot. Cata scarbosenie mai poate produce mintea umana? Cata mitocanie si ura mai pot adaposti trupurile grase si false ale candidatilor imbibati in bunataturi si delicatese pe cand adevaratele valori supravietuiesc in tacere si umbra? Legile naturii. A fi puternic, astazi, inseamna a fi hot. Priveste-te in oglinda, iubirea mea.. Te mai vezi pe tine insati sau imaginea intregului cartier? Eu sunt doar un copil. Oaaa … oaaaaa……

 

Insomnie

Miez de noapte. E minunat sa intelegi si sa cuprinzi aceasta cotitura a realitatii exact in momentul metamorfozarii ei. Aceasta liniste este elixirul vietii. Acum, cand toata singuratatea se aduna sub parfumul acutei insomnii. Ce ciudat se vede lumea din acesti ochi intunecati! Ce ciudate ii sunt culorile! Milioane de stele oglindite in fereastra unui apartament. As spune despre el ca este locul cel mai trist din univers, insa placenta in care este pastrat nu ma lasa sa-i fac astfel de caracterizari. Pot doar sa aprind candelele de pe pereti si sa scrijelesc cu unghiile locul inflacarat din spatele lor. Este singura modalitatea prin care as putea sa-i preiau din durere. Ma intreb daca acest lucru este total lipsit de ratiune. Fiecare obiect dimprejurul meu raspunde. De fiecare data in acelasi sistem de valori. Noaptea, valoarea fiecaruia dintre noi este deformata. De ce? Pentru ca acum nu mai suntem noi insine. Ne mascam existenta, fidelitatea, respectul. De altfel, ca si in cazul visarii. Ori al reveriei. Noi, oamenii, suntem niste fiinte atat de complexe, incat putem deforma orice fel de realitate, confectionand la fel de usor una noua, neatinsa, nevorbita, nesarutata. Pentru ca forta vitala este de nemasurat. Puterea unei mame, de exemplu. Sau a oricarei alte femei. Spun femeie si ma gandesc de fiecare data la putere si fragilitate in acelasi……. E cu putinta ca intr-un spectru atat de fix sa coexiste aceste doua mari esente ale deformarii umane? E cu putinta sa gusti din carnea unei femei printr-un sarut agatat intamplator intr-un punct declansator de fiori? Sa traiesti in interiorul unui trup ce, prin excelenta, pastreaza in el cea mai mare dovada omeneasca de castitate? ….
Tin tigarile aproape. Imi place sa privesc parcul prin fumul lor albastru. E acelasi sentiment pe care il produce ceata timpurie de toamna! Senzatia de a merge prin nori. Direct in magma plafonului de nimbus-cumullus de deasupra globului. Atmosfera este un infinit spatiu al supravietuirii. Al luptei pentru oxigen, hrana, coabitare. Eu creez un spatiu al dragostei. Un blues pierdut pe plantatia de porumb americana si redobandit in firele acestui miraj sufletesc, pentru ca, inainte de toate, orice cuvant este un miraj. Si traind in lipsa muzicii pentru suflet, revenim mereu asupra acelorasi artisti care ne-au mangaiat gatlejul de la inceputuri. Pe Hendrix l-am ascultat ani in sir, la fel cum am facut-o cu Beatles-ii, cu Clapton si Queen ori de cate ori ceva nu a mers cum a trebuit. E crud sa traiesti o iubire. Crud si magic in acelasi timp.
Imi pun in pahar. Baby doarme. De ce sa nu fie devreme si pentru ea? Pentru ca simturile difera, chiar daca uniunea dintre noi a creat o pereche. Si asta a fost si ideea. Eu i-am promis un univers si ea l-a revendicat ca pe o mostenire.  In pantecul ei se misca o singuratate antica ce se destrama numai in clipa in care mainile noastre se ating. Ii pot simti aceasta diviziune. Membrele noastre isi duc viata iubindu-se reciproc. Ca o felatie urmata de un profund orgasm astral. Cand unul din perechea noastra traieste, celalalt se ocupa de hranirea lui. Cu toate astea, nu este un infinit spatiu al supravietuirii. Ci unul al dragostei. Al devotamentului. Al spiritului. Limba mea ii saruta epiderma. O incalzeste ca pe un prunc. Din ce in ce mai adanc. Acolo, jos, este locul in care ma scald. Acolo, jos, retraiesc sentimentul patern. Desi nu e nici o greseala daca m-as simti mama pentru o clipa. Fiecare stea are un sfarsit. O moarte care intervine in oricare amurg posibil. Numai intr-un amurg. Pentru ca el este cel mai frumos timp din intreaga opera planetara.
Stau atat de aproape de ea incat incep sa-i simt visarea. In interiorul lui Baby visul este de cele mai multe ori un bun prilej de relaxare. Chiar daca pletele mele ii ating coapsele. Este dezvelita si orice tendinta a mea de a o acoperi este oprita de o forta invizibila. Paradoxal, aceasta forta este nascuta in mine. Eu sunt cel care nu pot termina ceea ce imi doresc sa fac. De ce? Pentru ca ador acest peisaj. Ador sa vad pe pielea lui Baby capatul lumii. Uneori am impresia ca navighez. Sunt comandat intr-o nava special construita pentru descoperiri. Mari descoperiri geografice. Sunt, indubitabil, mult mai increzator decat Magellan. Sau decat Columb. Eu calatoresc peste liniile din pielea iubirii mele totale in speranta ca undeva acolo voi gasi o amintire care sa ma lege de pat. Stranie dorinta. Dar imi doresc cu atata inversunare acest lucru incat stiu ca nu ma voi opri niciodata din cautat. Si atunci cand Baby va simti ancora grea strivindu-I gleznele eu ii voi sopti aceleasi cuvinte la ureche. Somnic pufos, bebica mic. Cu toata precizia din lume ca nu va auzi niciodata.
Nu stiu cat este ceasul. In aceste minute este ingrozitor sa cauti un ceas. E ca si cum as incerca sa gasesc balene in lacul Techirghiol. Ma gandesc la miliardele de cretini pe care-i intalnesc in fiecare zi. La maldarul de minte pe care fiecare si-l imagineaza la indemana. Oamenii astia n-ar gasi apa nici in marea neagra darmite un ceas.. In ceea ce ma priveste, referitor la problema ceasului, continui sa cred ca solutii exista. Dar ar fi atat de mare risipa aceasta de timp incat e numai vant si praf sa vorbesti despre ea..
Minunata insomnie. Apoi cati au mai fost… Mama, cu parul ei cret din studentie. Tata, parca-l vad coborand valea bisericii. Tibi, in incercarile lui esuate de a merge pe bicicleta. Indianu, cu pozele lui cu femei goale. Dragonu, idiotul dracului, se spunea despre el ca are cel mai mare penis din cartier. Candva ni l-a aratat. Era destul de mare… imi vine sa rad cand imi amintesc. Calul, cum se mozolea el la bot mancand placinta de bostani. Incet incet mi-i amintesc pe toti. Multi au fost. Din tot numarul lor nu au ramas decat foarte putini. Pentru ca odata desfacuta, floarea isi pierde toata stralucirea. Si tineretea. Pun capul pe perna. Somnic pufos, Baby!

 

De dragoste

Fie. Sunt impaturit intre ganduri ca un brad intr-o beteala. Ma gandesc la tine. Tu esti un vestmant la croiala caruia am depus miliarde de flori. Un altar care pentru mine defineste gradina edenului inconjurata de Pacific. Te fotografiez ca si cum ai fi o megapiramida romaneasca de Constanta. Ma gandesc la tine si la orasul nostru. Fiecare linie si cuta a ta ii seamana, astfel incat: soselele, podurile, parcurile, blocurile sunt toate parti ale trupului tau. Cateodata esti o poveste. O Alba-ca-Zapada moderna cu intreaga mare in priviri.
Sunt langa tine cum mi-as dori sa fiu intreaga mea viata. Linistea de la capatul omenirii. Aici in momentele in care nu ma mai simt nici macar pentru o secunda irosit. Nu ma mai simt nul. A existat o limita la inceputul gandirii mele in care nici o molecula nu isi avea rostul. Functionam, mergeam, mancam, beam doar pentru ca aceste lucruri erau necesare, din punctul firesc de vedere al fizionomiei, al unui intreg, al unui mecanism. Orice granula atinsa ramanea o simpla granula. Fara gust si miros. Fara esenta. Ca si cum toate ar fi fost identice. Precum aceasta noua intrebare a ta : Baby, tu cum distingi gustul berii? Sau al tigarii? De ce bei Carlsberg, daca are acelasi gust cu Bergenbier-ul si este, totusi, mult mai scump? Vidul a devenit plin, baby. Sunt stele stinse care rasar din cele mai tembele neguri doar pentru a straluci pret de cateva secunde. Vezi, acum realizez. Cand ai venit, lucrurile si-au insusit proprietati. Am invatat sa le cunosc personalitatile, sa fac diferentele, sa le sesizez, sa devin mofturos in privinta tuturor substraturilor. Orice dovada de melancolie a devenit pretioasa, orice farama, orice bucatica. Pentru ca inainte de tine melancolia era aici in permanenta, dupa tine, s-a rarefiat. De cate ori m-a prins in perioada ta a fost extraordinar de frumos. Dintr-odata orasul si-a deschis larg portile, ne-a desenat drumuri, itinerarii, ne-a amenajat locuri care astazi sunt insemnate ca fiind ale noastre, stii tu, banca noastra de la Casino, Scoica noastra si multe altele. Aceasta reabilitare si-a insusit ondulatoriile depuneri ale amorului dintre noi. Sarutul nostru nocturn intiparit in memoria fiecarui stalp care a stat de paza la infaptuirea lui. Primul orgasm comun, ti-l amintesti? In masina, la capatul lui 44, mai jos de Colonade. Doamne, cum a fost! Etapele au curs, precum si filele au fost intoarse. In fiecare zi am avut altceva de scris, alte minuni de atins, alte rani de ingrijit si pansat. Astazi ne iubim incercandu-ne a fi mai fini in lagarul cu care impartim teritoriul. Dusmanii nostri s-au modernizat. Si-au cizelat cuvintele, limbajul, actele. Si-au cumparat rochii noi, haine si incaltaminte de firma, cosmetica de asemenea, si au invatat tactici noi. Nu e nimic. Vremea razboiului a trecut. Toate intrigile n-au facut decat sa ne uneasca si sa intareasca sentimentele amandurora. Curand vom vizita Barcelona, vom sta pe un prag al sortii inca nedescoperit, vom canta ca doi ingeri si vom bea whiskey din sticla. Vom vorbi intr-o limba mai mult sau mai putin straina pentru cei de acolo, dar tare mult m-as bucura ca la finalul vizitei noastre sub acele lumini sa ne ramana macar pentru un timp, umbra. Pentru ca asta ar insemna,obligatoriu, sa ne intoarcem. Eu nu pot face lucrurile pe care le-am facut cu tine alaturi de altcineva, asta sa-ti intre in cap, baby. E o calitate a mea sau, poate, un defect. Nu ma intereseaza. Nu tin cont de nimic. Relatarea mea de astazi este atat cat trebuie sa fie de corecta, pentru ca e primavara. Sunt stari noi, lipiri noi, vorbe noi, felatii noi, melodii noi. Aproape de tine, aceste tragedii devin divinitati. Entitati cu o putere superioara. Si cat de bine le cunosti demersul, le stii formele apetisante, dorintele. Privirea ta e asemenea acelei priviri Dumnezeiesti, pentru ca esti posedata de el. Sau el de tine. E oricum aceeasi idee.
Bate vantul ca si cand in urma mea se scrie istoria. Este un semn de final. Sau de inceput. Sau de mijloc. Sau doar un semn de carte. Dincolo de aceste idei imi ramane fiecare ora in care te-ai gandit la mine, fiecare comanda pe care ai facut-o la restaurant pentru mine, fiecare scrisoare pe care mi-ai trimis-o din Elvetia… sau din Constanta, fiecare sarut.
Merg catre tine. Stiu ca in interiorul acestei cladiri te voi gasi. Stiu cum esti imbracata pentru ca dimineata ti-am facut o poza cu aparatul digital, pe care mi-am pus-o pe desktop. Stiu ca ma astepti. Imi vei zambi si ma vei imbratisa cu intreg spiritul tau. Apoi, in spatele nostru clipele se vor sparge in eternitate, se vor inchide in sicriele lor enigmatice si nu vor mai continua sa ne sufle in suvite parfumul lor. A ramas enorm de mult timp pentru noi. Zambeste-mi. Asa. Te vad acum. Te vad. Te vad. Te vad…

 

Ion si paharul de pepsi twist

La cateva zile dupa inmormantare, m-am asezat pe treptele din fata casei in speranta ca voi vedea trecand prin fata mea un stol de brize, pe care le voi numara in timp ce imi inteapa barba. Barba mea este un monument. A fost aici dintotdeauna, a auzit infinit de multe glasuri, a patruns nenumarate limbi si buze si chiar a ars de fiecare data cand si-a dat seama ca gluma se ingroasa si ca o luam razna. Am alaturi un pahar de pepsi twist lemon. In magazine nu ai altceva de cumparat. La sucuri ma refer. Toate sunt amestecuri de chimicale, gramezi de e-uri cu felurite arome si culori. Daca tot e rau macar sa fie un rau placut, asa ca aceasta doza de cofeina este necesara, mai ales cand fumezi. Ion este langa mine. Ion este un prieten de familie. Vechi de cand lumea. Este aici din toate timpurile, il cunosc de cand ma stiu pe mine insumi. Ma amuza. Ion este un intelept. A avut in viata lui atatea nenorociri incat nu le mai stie numarul. Nu le mai recunoaste. Candva a fost un om foarte important, a avut in subordinea lui nenumarate institutii si nu stiu cate mii de oameni. Lui Ion i-a murit baiatul. Incepe sa planga. Avea numai doi ani. Doi ani, bai Razvane. Doi ani!!! Plange. Dupa care il apuca rasul. Rade apocaliptic. – Stii, am facut curat in magazie la Mosu. Am dat tot afara, am curatat, am asezat frumos totul, cu tactu acolo. A muncit, sa stii. Pai a facut…hehehe. Da ma si am gasit ca prin minune doua damigene d-alea mare pline cu visinata. Bai da pline, tu ma-ntelegi? Le-a luat tactu`. Bai sa stii ca tactu` e un om deosebit. Eu il iubesc, si rade cu gura pana la urechi. Asa.. Le-a luat tactu, a desfacut una dintre ele si a inceput sa puna in pahare, explica Ion, gesticuland cu mainile si aratand exact modalitatea in care s-au desfasurat lucrurile. Si i-am zis: “Hooooooooppppppaaaaa – stai asa Costica ca eu ma duc sa-mi cumpar o jumate. Eu nu beau dulce”. Pai eu nu beau dulce ma Razvane, nu beau dulce. Rad langa Ion. Are o maniera exceptionala de a povesti. – Uite, zice el, chioara asta. Rade susotind, tinand un pumn in dreptul gurii. Chioara asta stii ce mi-a zis? Chioara este Nuta, femeia care avea grija de batranu. – Ce ti-a zis Ioane? – Pai, eram acolo in bucatarie, strangeam acolo, adica, am dat jos faianta aia, chiuveta, totul. Si vine ea la mine si-mi spune: Chiuveta asta sa nu o puneti inapoi, mie mi-aduce fratele meu una mica, o pune el. Bai si m-am enervat si i-am zis : Pai tu esti patroana ma aici? Chioara dracu“. Fa baga-mi-as p..a –n mata sa-mi bag. Fa tu in doua zile pleci. Te muti. Strange-ti hainele. Ia-ti chilotii, ia-ti sutienul si pleaca dracului de aici. Da ma printule, asa i-am zis. Ion ma face sa rad cu lacrimi. Rad ca un copil. Intre timp el mai bea un pahar de vodka. Incepe sa-mi povesteasca. Bai, eu n-am stapan. Eu v-am iubit pe voi ca pe mine insumi. Pai mie, ma? Cu mine se pune chioara asta? Pai mie mi-a murit baiatul la doi ani ma! La mine daca vine dracu eu ii zic in fata “du-te dracu” il scuip si-I dau un pumn de se-nvarte-n aer. Daca vine Dumnezeu il iau de-un crac si-l arunc direct in groapa Marianelor, pe care tot eu am sapat-o. Pai chioara asta se pune cu mine? Auzi ce-mi zice..”Mie mi-a promis batranu ca imi lasa casa, mi-o doneaza dupa ce moare el”! – Fugi fa fir-ai a dracu sa fii, fugi fa d-aici, nu vezi ca mosu a ras de tine? Pai cum sa ti-o doneze fa, daca el e mort? Si rade Ion cu lacrimi, gesticuland in continuare felul in care a executat-o el pe Nuta. Cu mine se pune ea? Pai asta nu stie cine sunt eu ma! Asta nu stie cine sunt eu. Pai eu am condus la Motru, 35000 de oameni, bai. 35000 de oameni. Consumam 13 tone de huila pe zi, 13 tone baaaa. Da-ti seama. Si acum ma impiedic eu de chioara asta? Am mers la Braila si-am luat 35000 de oua si le-am scapat in Dunare. M-am imbatat.. rade Ion cu pumnul la gura. Pai asta e casa voastra ma. Si stai asa. Ai vazut tactu ce-a patit acum o luna, cand a murit bunica-ta aialalta. Eu nici nu ma mai asteptam ca unchi-tu sa ceara parte de acolo. Pai aia e a lui Costica, ma. Dar nu el e de vina, Mocanca e. Mocanca. Vrei sa-ti zic ca unchi-tu n-are pe numele lui nici o proprietate? Mocanca il joaca pe degete. O sa vezi. O sa-l descalte aia. Il face varza, cum l-a facut toata viata lui. D-asta mi-e ciuda mie. Cine s-ar fi gandit ca Ion o sa ma binedispuna cu o astfel de discutie? Stau in curte, pe treptele de dinaintea casei, beau un pahar de pepsi twist si fumez un dunhill negru. E duminica, e soare, e primavera. Baby e si ea in atmosfera. Totul e asa cum credeam ca va fi. O zi frumoasa pentru un 1 martie frumos. – Am lucrat aici la sanatoriu, am fost inginer sef, director pe sectorul constructii, am avut aici 346 de angajati. Eram seful lor, si a lu Nicu asta care zugraveste in bucatarie. Ii acopeream de fiecare data ca mai sapuneau niste facturi, o lalaiau. N-a venit la munca o luna intreaga, ce vorbesti domne? Pai eu cand eram ca tine mutam cazinoul din Constanta cu tot cu prostituate, il aruncam in mare, Il intorceam spre Oceanul Planetar si il faceam pe post de submarin atomic. Chioara asta e la degetul meu mic ma! In astfel de momente Ion este mortal. Din locul in care stau se vede atat de bine sera pe care o facuse mosu`, se vede atat de bine smochinul plantat de el, se vede atat de bine curtea incat cerul intreg si albastrul lasa peste toate aceste lucruri vii o vaga nuanta a batranului. E aproape, acolo si vede. Noi suntem cei carora nu le vine sa creada. Am terminat tigara si paharul de pepsi. Ma ridic de pe trepte si o iau inspre partea din spate a casei, unde baby si mama golesc camerele de vechituri. Sunt perfect echipat de scandal. O sa facem aici cea mai frumoasa casa din lume, cu o priveliste minunata si un sarm continuu de primavara. Invatam sa iubim numai atunci cand pierdem sau cand ramanem, prin excelenta, fara cineva drag. Baby a spus-o foarte tare : “Despre morti – numai de bine”.

 

1 martie

E o lume albastra in aceasta zi. M-am gandit ca ar fi foarte frumos sa pastrez traditia si in aceasta prima zi de primavara sa ofer atat doamnelor cat si domnisoarelor un spatiu tri-dimensional plin de flori. Fiecare isi poate alege un model de oglinda tehno-redactata in care sa-si lase iluziile. Eu aceasta zi o voi petrece la o cana de vin fiert langa Baby. E totul frumos.

Razvan Sarbu – 1 martie 2009 – 17 : 15

 

Sa ma ai tot timpul in palme

Toamna lui 2006. Intuneric devreme si ploaie de seara. Strazile pline de mazga tineau companie intr-un delir personal, nascut in abisul depresiilor puternice. Imi amintesc… plecasem de la universitate mai devreme, exact pentru  o plimbare nocturna. Era o dorinta acuta, o nevoie de stropi, de lumina magazinelor inchise. Cu cateva clipe inainte il vazusem intaia ora in viata mea pe Pruteanu si… pentru o secunda… m-am intristat. M-am regasit intr-o lume in care, o spun cu tot sufletul si acum, n-as fi vrut sa fiu.
O luasem pe jos, pe sub luminile inaltelor blocuri, mergand incet spre Tabacarie, aproape de Zodiac, barul in care majoritatea colegilor mei isi citea poeziile. M-am asezat la masa lor cu sentimentul unei placute regasiri, ca si cand fiul risipitor se intorsese acasa. Era si ea acolo, intr-un colt de lume, retras, intr-un ventricul din inima Constantei, rupt de cotidian si de grijile supravietuirii intr-o astfel de viata. Era Rebeca Duman, modelul perfect de poet feminin, cu un slims in mana, cu buclele ei mari si crete, cu ochii negri ca noaptea, cu pardesiul ei lung, asezat pe spatarul scaunului. Seminarista principala. Nu intelesesem pana atunci cum ceva atat de fragil poate gazdui atata inspiratia. Scrierile ei ma fascinau. Miscau, in adevaratul sens al cuvantului, toate celulele corpului meu. Era Rebeca Duman, in dreapta mea si pur si simplu nu-mi venea sa cred ca am posibilitatea sa o vad atat de aproape de mine. Cand picioarele noastre s-au atins intamplator, am fost tare curios daca si ea a simtit acelasi sentiment ca si mine, pentru ca pur si simplu, eu m-am simtit mangaiat. Nu m-am miscat nici o secunda. Mi-am lasat piciorul sa traiasca, sa respire parfumul pielii ei. Intodeauna am considerat pielea drept principala sursa de erotism a omenirii, asa ca m-am intrebat din ce cauza piciorul ei a ramas la fel de intepenit ca al meu, in aceeasi atingere termo-dinamica, pentru ca, indeosebi, cand cineva te atinge, simti. Desigur, daca ea, Rebeca Duman era atat de aprinsa de discutia de la masa, pe cat parea ca este, acest lucru ar fi putut sa fie nesemnificativ. Practic, nu si-a dat seama. Creierul nu i-a receptionat nici o particula straina pe toata suprafata tegumentului ei.
Era o alee retrasa. Parcul Tabacarie era al nostru. Acolo, pe o movila, Rebeca Duman mi-a dat jos paltonul, in timp ce recita nu stiu ce sonet tembel de-al lui Shakespeare. O noapte alba. Rebeca Duman, seminarista noastra principala, statea sub mine. Pentru ea, parcul devenise mai tanar, la fel ca zvacnirea pe care o lasa in urma fiecare impingere a membrului meu. Sufletul batran, asa cum se autointitula, incepuse sa planga pe movila care-i poarta, astazi, numele. Era crucificata si intelegea atat de bine lucrul asta incat spatele imi devenise un adevarat altar al unghiilor. Se nasteau zgarieturi de lungimi infinite, in timp ce altele mureau in bezna covarsitoare a parcului. Palmele mi se mulau peste obrajii roz in care se putea vedea oglindita imaginea intregii lumi. A raiului. Rebeca Duman ma transforma intr-un seminarist. In acele secunde am inteles modul in care isi procura inspiratia si… involuntar m-am gandit la cati seminaristi exista in extra-arhipelagul Tomis-Constanta. Am explodat in interiorul ei, cantitativ acompaniat de o muzica a sferelor pe care o naste fiecare Off. 
Cateva luni de zile am citit, privilegiat, lucrari semnate R.D, nepublicate nicaieri. Dupa alte cateva luni, lumea universitatii ma contacta, apeland un suav : “Seminaristule”…
…………………………….
Ma intreb, acum, unde a disparut Rebeca Duman. Pe ce movila si-a lasat buclele,  manuscrisele, pardesiul. In care cutie de Coca-Cola sau sticla de B.L. si-a adapostit destinul, pentru ca nimeni nu mai stie nimic despre ea. Nici macar despre ideile ei, despre poemele ei. Singurele lucruri ramase cunoscute sunt hartiile tiparite si semnate cu numele ei, pe un perete din Zodiac si aceasta carte : “Numele trandafirului – Umberto Eco”,  din care citesc chiar acum : “ Sa ma ai tot timpul in palme – A ta, Rebeca”.

 

O noua scrisoare de dragoste

Plaja din Eforie da vaga senzatie de lipsa. Malul marii. Kilometri de nisip fara tine. Acum, doar pescarusii urla ca si cum te-ar striga. Discotecile tac, dar asta nu inseamna ca prinvindu-le, nu-mi amintesc privirea lor. Baby, iti scriu din apa. Inotul, iarna, unge sufletul ca o balada. Pasii mei stau confortabil pe un fotoliu imaginar, langa semineul la care iti usuci parul. Am venit aici sa-ti scriu in deplinatatea solitudinii si a stingheritatii. Crusta pe care o au cuvintele mele iti adie sanii. Intelesul lor te acopera de la glezne in sus, ca si cand fiecare litera in parte ti-ar saruta o particica din fese. Ceasurile trec, formand, fara sensuri, o scena. Un act in care nu mai am ce sa-ti ofer. Daca fragmentul nostru nu ar fi fost scris, acum marea era doar un Jacuzzi italienesc, iar noi doi sorbeam o sampanie.
Secunde risipite. S-au tras jaluzelele pentru cei de pe strada. Tu luminai prea tare inauntru. Dragostea e tot ce conteaza, iar crengile ei au scormonit in mine ca intr-un put de petrol neexploatat. Sunt mult si iubesc mult, chiar daca iubirea mea ucide sunetul visurilor. Cladit intre noi, Marele Zid Chinezesc n-a putut fi traversat decat intr-o corabie. I-am vazut pe toti aruncandu-se in oceanul din margini, iar eu, navigand inspre tine, eram posedat de Davy Jones.
Imi este dor de tine, desi ochii nostri fac dragoste umeda in fiecare ora. Cand imi sterg din memorie amurgul petrecut langa tine, prosopul sangereaza ca o roza. Fiecare graba si-a avut menirea. Fiecare departare s-a inchegat pe sine mai mult decat pe noi. Si… sarutandu-te, varuiesc distanta ce-o traim. Niciodata trupurile noastre n-au fost inegale, chiar daca iti lipsesc optsprezece centimetri lungime. Asa intelegem noi amorul nostru. Egal, infinit si continuu. Acea distanta inseamna, de fapt, tipatul unor clipe incomplete. Pentru ca daca nu esti, devin incomplet.
Tremuratul e boala pe care mi-o produce revederea ta. Cand stau in masina si astept sa treci coltul din fata hotelului Bulevard. Fiecare celula iti e magnetizata de un por pe care spiritul meu il emana. Deci cand mintea te duce in parti necunoscute, picioarele te conduc, fara sa vrei, la mine. Eu doar te iau in brate ca pe un fulg. Ca pe o geana de obraz. Ptiu, ptiu, ptiu si te arunc peste piept. Tu esti norocul meu interminabil. Autostrada soarelui meu. Cand esti aproape, simt cum Iisus ma priveste din irisii tai. Degeaba bate vantul. Padurea noastra e numai sequoia.
Plaja te cheama din nou. Marea aduce la mal bratari virgine, uitate de vreme. Suflu intr-o scoica si valurile te striga. Fiecare guvide, fiecare chefal. Cantecul lor imi mangaie timpanul. Si atunci cobori treptele, alergi pe nisip si-mi cazi in brate. Esti rosie ca marea. Glasul tau imi lipsea. Te asezi peste fotoliul imaginar, picior peste picior si aprinzi focul in camin. Ochii nostri fac dragoste umeda langa foc. Cum arde sulfetul nostru topit! Strans si prelucrat ca o bucata mare de plumb, dovedind ca pana si cele mai toxice substante sunt dulci.
Stau. Marea mi-a sarutat picioarele, lasandu-si pescarusii sa vina la mine.

 

Sa traiti..

Sunt intr-o camera bobinata albastru, cu mici punctulete de mucegai. In dreapta, un hol minuscul care face legatura cu baia si bucataria. Lustre care bat sters, luminozitate putina, aproape deloc. Hotelul se numeste “Fear” iar inchirierea acestei camere a fost o alegere luata in apropierea miezului noptii. Nu as fi avut unde altdundeva sa ma duc. Baby nu stie pe unde imi aterizeaza picioarele, asa ca pot sta fara grija. Sunt singur. Pe noptiera din dreapta patului, un numar din Hustler vechi din 2002, in limba romana, o scrumiera si o lampa. Liniste totala. Focuiesc un dunhill si ma intind. Ciudat sentiment iti provoaca o camera de hotel in maximul moment de liniste. Aprind laptopul, un nou site literar in engleza. O coproductie idioata romano-englezeasca, in care ideile principale fac referire la casatoriile intre barbati. Ma mira acest fapt, in imensitatea ei, literatura capteaza si astfel de scenarii dar nu stiam ca le si promoveaza. Scurt pe doi. Imi intorc privirea, analizand ipotezele in care aceasta tampenie literara ar avea succes. Mai nou, lumea virtuala prinde contur. Himerele devin palpabile chiar daca asta presupune un singur fum de tigara.
Transpun rapid in memorie lucrurile pentru care sunt aici. Maine am o lucrare extraordinar de dificila de prezentat. Asa cum Te iubesc a devenit un cliseu si dificultatea lucrarilor mele a devenit extraordinara. Detest plecarile pe teren. Detest distanta de casa, strainatatea, chipurile batrane si bolnave. Baby imi trimite sms. Saptamana viitoare va pleca in interes de serviciu in State. O trimit astia de la televiziune, insotita de Jean, un cameraman de doi lei, cu bucle mari care n-a filmat in viata lui altceva decat magari. Ce-o fi cautand Jean in state? El care e trimis pe la ferme si livezi. In fine. Cam ambiguu. G. imi spusese despre el ca este priapic. Asa isi face un barbat rau singur. Se balaceste in propriile-i reverii. Mintea mea a inceput sa proceseze imagini care nu s-ar fi descoperit nici intr-o mie de ani. Jean si Baby. Ori e cea mai mare prostie pe care am gandit-o vreodata, ori cel mai mare adevar. Jean holbandu-se la popoul lui Baby.
Camera se umple repede de miros de tutun. Dimensiunea ei este una restransa. E o invaluire incetosata, ceata iar daca as putea sa patrund mai adanc in peisaj, m-as trezi undeva pe la Snagov. Da. La Snagov. Ultima oara cand am fost la Snagov s-au complicat treburile. Eram cu R. un poet din Moldova, dornic de faima, intr-o accensiune literara de mai mare frumusetea. Scria alb. Participase la concursuri de poezie, iar pe unele le castigase. R. era mai infipt decat mine asa ca a chemat niste amorezate de versuri de prin Brasov, sa ne acompanieze. Serile le petreceam intr-o liniste la un bar foarte interesant. Ascultam pana dimineata muzica de pian. Era o dementa colorata cu whiskey si trabucuri. R. avea in sange astfel de orgii. Dimineata ma trezeam fara vlaga, supt, cu Tara in brate. Faceam o omleta rapid si ieseam la plimbare. Era frig. Tara se infofolea pana in gat cu zeci de mii de straie. Stateam in parc vorbind despre lipsa poftei de viata. Tara se ondula ca un melc. Ne amageam reciproc. Sorbeam o cafea dupa care o dadeam in sf-uri dezastruoase cu tendinte erotice. Intr-o seara am comis-o rau. R. si cu brasoveanca lui au intins coarda la lungimea maxima ca sa ma loveasca in plin tocmai pe mine. Pe masa, langa pian, a asezat o hartiuta in care erau cateva grame de praf. A tras pe nas. Ochii i-au iesit din orbita. Singurul lucru pe care am reusit sa-l fac a fost sa sun la salvare. Am pierdut cateva zile prin spital. Tara si cu celelalte doua printese au tulit-o acasa, iar eu m-am luptat sa-l reconstruiesc pe moldoveanul destramat. Dupa infinite declaratii date la politie am apucat sa ne urcam in tren. In sesiune R. si-a repetat dorinta si a fost la un pas de moarte. Atunci am realizat ca unele corpuri umane nu sunt facute pentru asa ceva. Am largit-o cu el. Intrase intr-o gasca de rockeri care se alergau cu motoarele prin facultate. G. cea care imi spusese despre Jean ca e priapic imi daduse inca un verdict, R. se ocupa cu traficul de droguri. I-am dat dracului si i-am ocolit de fiecare data cand am fost pus in situatia sa vorbim.
Adorm cu gandul la baby, ca sa ma trezesc in acelasi mod. E dimineata si am o lucrare de prezentat. Focuiesc o cafea pentru prima tigara, ma imbrac rapid, aranjez patul pun laptopul in diplomat, am nevoie de schitele la care am lucrat in fiecare noapte pana tarziu. Paltonul negru, pantofii. Cobor treptele hotelului in graba si ma indrept spre locul de intalnire cu cei de la H&L. Tampitii s-au prezentat fara nimic, ca si cand ar fi venit in vacanta. Am discutat aproape doua ore, ne-am contrazis in multe privinte insa pana la urma a iesit bine. Asa ies lucrurile cand te intalnesti pentru un protocol. De fiecare data bine. Plec spre hotel, o sun pe Baby sa-i dau vestea. Vorbesc cateva minute la telefon, timp in care am impresia ca pe langa mine a trecut Andreea Marin. Intorc privirea, o liniste tampita alterneaza in intreg teritoriul. Pe plan emotional sunt zdrente. As suna-o mai degraba pe Tara. Nu o fac. Baby facea un sufleu de cartofi cu Kaiser. E lume multa la noi. Mamele, tatii.. In fine, un dezastru total. Este ostenita. Ma bucur pentru intaia oara ca nu sunt acasa. Cumpar un trabuc de ciocolata si o sticla de Johnnie Walker. Trebuie sa sarbatoresc Victoria de moment. Fraierii astia m-au placut. Aceeasi camera mica. Pe noptiera, hustler-ul din 2002, in limba romana. Trag din trabuc, ma lafai cu un pahar de whiskey, frecandu-l de sticla care este asezata peste noptiera. Am inca o data impresia ca Andreea Marin trece pe langa mine. Si e fara Stefan Banica Jr. Ce-o fi facand Basescu la ora asta? Precis vorbeste la telefon sa rezolve problema gazelor. Stiu de la Baby treburile astea. Putin si Medvedev sunt ai nostri. Bravo Base` , i-ai lucrat cu finete. Transpir. E noapte. Ma gandesc ca n-are rost sa ma inchid in mine ca o broasca testoasa in carapacea sa, asa ca ies prin oras. Ma plimb. Sunt imbracat lejer. Ca o fantoma. O iau in fuga pe langa un grup de batranei iesiti la jogging-ul nocturn. Sa traiti domnilor!!
- Sa traiti.. Sa traiti…
Adorm si ma trezesc in drum spre Constanta. Baby ma asteapta la gara. E soare. Sunt din nou acasa.

 

Februarie

In ultima perioada ne-am indepartat atat de mult incat am tendinta sa cred ca ne-am apropiat. Picaturile tembele nu ma lasa sa spun mai multe. Sunt la terasa. Inauntru au amenajat un bar, o amestecatura de aspect exotic si rustic. Citesc Eminescu la laptop. E bizar. M-am conformat realitatii desi in nenumarate randuri am criticat faptul ca narozii si-au alcatuit o biblioteca online. E Ana de munca. O cretina, o imbecila si-o tampita, venita de prin nu stiu ce coclauri. Cand rade, dintii galbeni si sparti ii sar inainte pazindu-i, defect, limba, de aer. Nu-mi place cand e Ana de lucru. Nu poti vorbi cu ea mai nimic, pentru ca nu e in stare sa duca o conversatie la bun sfarsit.
Faleza se vede in intregime. Un cuplu se plimba pe malurile ghiolului, urmat de un val de caini vagabonzi in calduri. Masa mea e parasita. La fel si eu. E minunat sa fii singur si sa admiri o pereche. E minunat cand pricepi cu adevarat ca esti singur. Adica nu-i ceva de genu : Ba frate, io chiar sunt singur si mai iei o gura de black label dupa care incepi sa razi ca prostul, sau, ba frate nu-mi vine sa cred ca am ramas singur, dupa care apreciezi relatia altora, uite ce mult se iubesc astia. Bravo lor. Nu. Nu e asa. Privesti imprejur si nu vezi pe nimeni. Ochii iti ies din orbite. Ana chelacaie ca un catel. Nu iti dai seama de cand esti asa. Cat timp a trecut fara sa simti singuratatea. Cat timp a trecut de cand baby s-a facut nevazuta. Apoi incepi sa simti. Ai nevoie de emotii, de fiori, de frica. Te doare. Culmea e ca durerea acuta este cea care iti lipsea. Aveai nevoie de suferinta. Detesti trecerea timpului in care nu a fost langa tine. Te intorci in trecut incercand sa zugravesti peretii unei iubiri pierdute. Pictezi. O extravaganta masina de ganduri. Zugravesti un baby care nu a existat si nu va exista niciodata. Chipul ei era foarte bine imprimat in tine iar cand observi distorisionarea te intrebi cum mama dracului s-a intamplat.
 Ne-am despartit. Cand esti legat de trecut intotdeauna exista o despartire. Cand nu reusesti sa depasesti trecutul ajungi obligatoriu sa te desparti. Asa si cu noi. Dragostea, ramane intotdeauna o mare capcana. Iubind, esti un fericit de fatada. Iubind, practic, esti singur. Ca sa poti fi cu adevarat fericit iti trebuie scut. Am plecat in directia opusa in acea dimineata la redactie. Am lasat-o sa treaca pe langa mine fara sa-i arunc o privire. Niciodata nu a crezut ca vorbesc cu adevarat, bazandu-se in totalitate pe un amor primit fara a da nimic in schimbul lui. Treburile astea se platesc. Indiferenta se plateste. Cel mai mult imi pare rau ca nu o sa aflu nicicand cum ar fi putut sa fie. 
Cu ghiolul atat de aproape, citesc Eminescu la laptop. Intre strofe arunc o privire in zare. Ce-a mai ramas? Eu, retraind.. cainii vagabonzi de afara, cuplul plimbaret si o Ana care ii tine companie. Asta se intampla in februarie 2009, atunci cand turistii incep sa apara.